Cum de a fost cu putință? Cu întrebarea asta în cap am stat de vorbă cu Carmen Mușat, director al revistei Observator cultural despre prădătorii sexuali din lumea universitară. Critic literar, ea însăși conferențiar universitar, Carmen Mușat analizează și contextul, și protagoniștii cazurilor Bulai și Pieleanu, cu o concluzie care ar trebui să ne facă mai circumspecți cu ceea ce ni se prezintă la TV drept autorități absolute.
Cristian Teodorescu: Autonomia universitară de la noi a dus la apariția profesorului-baron care face tot ce i se scoală pe moșia lui intelectuală?
Carmen Mușat: O, nu! Instituția profesorului-baron e mult mai veche și nu are nici o legătură cu autonomia universitară, absolut necesară și adoptată de lumea românească, mult după prăbușirea comunismului.
C.T.: De la filmul lui Cristian Porumboiu A fost sau n-a fost? am ajuns la altă întrebare capitală: „Au știut sau n-au știut?“. Nu cumva cele două se leagă?
C.M.: Cred că, punînd această întrebare, riscăm să intrăm într-o capcană și să mutăm accentul de pe responsabilitatea directă a celor doi, Alfred Bulai și Marius Pieleanu, asupra tuturor. Presupunînd că unii dintre colegii lor chiar ar fi știut cîte ceva – dar ce anume, mai concret? –, nu colegii sînt responsabili pentru acțiunile și mizeria morală a celor doi. Spun asta pentru că știu cît de complicat este ca, în absența unor reclamații explicite, formulate de studenți, și a unor probe indubitabile, să iei măsuri efective împotriva unui cadru didactic. Nu poți acționa administrativ doar în baza zvonurilor – la urma urmelor, oricine poate spune orice despre oricine! – și, în absența reclamațiilor care să incrimineze direct, cu argumente și probe, comportamentul unor prădători sexuali, e foarte greu, dacă nu chiar imposibil să-i sancționezi. Și nu cred sub nici o formă că există vreo legătură între „a fost“ și „au știut“. Nu e ca și cum dacă nu au știut colegii lor, cei doi ar fi inocenți, ca și cum faptele de care sînt acuzați nu ar fi avut loc. Declarațiile de acum ale fostelor studente care au fost victimele acțiunilor celor doi sînt mai mult decît suficiente pentru a înțelege că a fost, că nimic nu este inventat sau înflorit. Sub aspect juridic, nu contează dacă ceilalți au știut sau nu și nu e cazul să ne erijăm în tribunal popular. E mai curînd o problemă de conștiință pentru cei care au știut și nu au putut sau nu au vrut să acționeze.
C.T.: Pînă acum auzeam povești cu studente îndrăgostite în secret de profesorii lor tineri, cum de n-au răsuflat și poveștile cu profesorii libidinoși care-și hărțuiau studentele?
C.M.: M-am tot gîndit în ultimele săptămîni, de cînd a izbucnit scandalul Bulai-Pieleanu, de ce nu se vorbește mai des în spațiul public – în presa scrisă, în mediul online și la televiziuni – despre prădătorii sexuali, despre abuzatori gen Bulai și violatori de teapa lui Pieleanu. O explicație ar fi și aceea că prestigiul social și profesional al acestora a beneficiat de o foarte generoasă expunere mediatică. Altfel spus, mass-media a contribuit din plin la crearea imaginii lor de „bărbați puternici“, atotștiutori, buni profesioniști, a căror opinie contează, pentru că e ascultată nu doar de publicul larg, ci și de politicieni și de formatorii de opinie. Așa încît aș reformula întrebarea ta de mai sus și aș vrea să știu dacă realizatorii de emisiuni TV, din programele cărora Pieleanu și Bulai erau nelipsiți, au știut sau nu au știut. Și, dacă au bănuit ceva, de ce au continuat să-i invite în emisiunile lor, de ce au continuat să-i prezinte ca pe niște profesioniști în domeniul lor, contribuind din plin la acreditarea unei false imagini?! E foarte simplu să arătăm cu degetul înspre colegii lor din SNSPA și să ignorăm contribuția majoră – complicitatea chiar! – a mass-media la promovarea unor false valori, discutabile nu doar sub raport moral, ci și profesional – și mă refer aici, în primul rînd, la Marius Pieleanu, care a pus monopol pe piața sondajelor de opinie și care a fost mereu prezentat ca autoritatea absolută în materie de sondare a opiniei publice, chiar și după ce a dat greș în mai multe rînduri.
C.T.: De ce le era frică oare colegilor de la SNSPA de de-alde Bulai și Pieleanu, de nu le ziceau nimic?
C.M.: Nu cred că e vorba despre frică în atitudinea colegilor de la SNSPA, ci despre imposibilitatea de a acționa administrativ în absența unor plîngeri explicite și a unor dovezi indubitabile. Dovadă că, în momentul în care acestea au apărut, au existat și consecințele administrative. Legislația protejează orice cetățean în fața unor posibile abuzuri și cred că e firesc să fie așa, pentru că altfel am fi în situația de a desface contracte de muncă unor oameni doar pentru că X sau Y au ceva împotriva lor. Apoi, să recunoaștem că, deși în Constituție scrie clar că „nimeni nu e mai presus de lege“, există unii indivizi care sînt „mai egali decât alții“ și beneficiază de protecția explicită sau implicită a Serviciilor, a politicienilor sau a unor rețele de tip mafiot, indivizi pe care nu-i poți urni din funcția pe care o ocupă decît dacă aduni probe indubitabile și dacă reușești să solidarizezi un număr important de oameni împotriva lor. Așa încît voi repeta întrebarea mea: de ce acești doi indivizi au continuat să fie omniprezenți în studiourile unor televiziuni cu audiență, deși zvonuri despre imoralitatea lor au circulat, pentru că unele dintre victimele lor au devenit, între timp, persoane publice, la rîndul lor? Oare formatorilor de opinie de la noi nu le pasă deloc pe cine invită în emisiunile lor? Înclin să cred că răspunsul sincer la această întrebare ne poate oferi o cheie de interpretare a mizeriei morale în care se zbate societatea noastră.
C.T.: Cum ajunge de se transformă colegialitatea universitară în cîrdășie mafiotică?
C.M.: Cazurile Bulai și Pieleanu sînt un barometru relevant pentru modul în care se manifestă relațiile de putere în spațiul universitar. Dar refuz să pun semnul egalității între colegialitatea universitară și cîrdășia mafiotică, pentru simplul motiv că mi se pare o falsă echivalență și o falsă problemă, care nu face altceva decît să diminueze vinovăția și responsabilitatea individuală. Or, vinovați de fapte reprobabile sînt Alfred Bulai și Marius Pieleanu, nu comunitatea universitară care nu este perfectă, dar nu este, în acest caz, culpabilă. Alfred Bulai și Marius Pieleanu sînt vinovați și responsabili pentru faptele lor și ei trebuie să fie trași la răspundere și penal, nu doar administrativ. Dar pentru ca acest lucru să se poată întîmpla este nevoie ca victimele să aibă curajul să vorbească și să acuze. Nu ne putem aștepta ca alții – profesorii, colegii, prietenii etc. – să facă ceva pentru victime, dacă victimele nu au curajul să acuze cu voce tare, să riposteze și să spună NU. Prădătorii sexuali mizează tocmai pe reticența victimelor lor de a vorbi despre abuzurile la care sînt supuse, mizează pe rușine ca reacție ce inhibă orice acțiune împotriva lor. Ei știu că, în absența unor plîngeri oficiale și a unor probe, este mereu cuvîntul lor împotriva cuvîntului victimei/victimelor. Încrîncenarea cu care unii și alții acuză comunitatea universitară îmi aduce aminte de povestea condamnării comunismului: atît de mult ne-am dorit să condamnăm comunismul, încît i-am pierdut din vedere pe indivizii direct responsabili de crimele comunismului și ne-am trezit apoi că tocmai ei sau urmașii lor ne conduc.
C.T.: Cît de prost sau de arogant trebuie să fie un profesor, încît să-și închipuie că nu se vor afla porcăriile pe care le face?
C.M.: Psihologia unui prădător sexual este asemănătoare cu psihologia criminalilor în serie: dacă i-a mers de cîteva ori, o să-i meargă mereu. Cu fiecare nouă „cucerire“ devine și mai încrezător că nu i se poate întîmpla nimic, devine mai sigur pe sine și mai puternic. Se simte apărat de statutul lui profesional, profită de capitalul simbolic dobîndit prin supraexpunere mediatică, se comportă ca un fel de ființă omnipotentă, care poate să ridice sau să coboare o tînără care visează la o carieră. Astfel de „profesori“ au impresia că nimeni nu va pune vreodată la îndoială cuvîntul lor și că orice ar face vor fi exonerați de responsabilitate. Vorbim de persoane care au mari probleme, de vreme ce recurg la stratageme de acest tip pentru a obține satisfacții sexuale. Tocmai din acest motiv mi se pare că victimele abuzurilor trebuie să vorbească și să nu se lase intimidate de statutul social și profesional al abuzatorilor. Nu au nimic de pierdut dacă vorbesc, dimpotrivă! Pentru că ceea ce-i afectează cel mai mult pe acești prădători este tocmai distrugerea imaginii lor publice, construite cu concursul entuziast al mass-media.
Celor mai mulți nu le pasă, fiindcă ei înșiși – spiritual vorbind – sunt asemenea invitaților… Altcumva spus, ”Asinus asinum fricat”.