Nimic eroic în Adio, arme. Cînd am citit prima oară romanul, asta m-a dezamăgit, ştiind că Hemingway s-a dus voluntar pe frontul din Italia, ca şofer de ambulanţă, că a fost rănit şi a primit două decoraţii din partea italienilor. Locotenentul Frederic Henry, care e şofer de ambulanţă ca şi autorul, n-are înclinaţii războinice. S-a înrolat în armata italiană fiindcă războiul l-a prins în Italia. S-a săturat de război şi crede ca şi alţi camarazi că războiul nu se va termina niciodată. Dar că dacă una dintre părţi, cea în care se află el, ar înceta să lupte, asta ar fi mai rău.
Credinţa lui Fred în Dumnezeu a fost zdruncinată după ce a citit o carte, dar asta nu-l împiedică să fie prieten cu preotul militar. Holeră, bombardamente, atacuri şi retrageri. O rutină ucigătoare şi lipsită de sens. Nici povestea sa de dragoste cu Catherine nu străluceşte prin ceva deosebit. Iar ceea ce se întîmplă în roman e relatat cu o simplitate uneori enervantă, cu un soi de silă faţă de război şi de tot ceea ce se întîmplă din cauza războiului. De unde şi sentimentul că devii martorul unei uriaşe porcării în care oamenii mor aiurea şi în care destinele se frîng ca nimic.
Romanul e scris, de la firul ierbii, de acolo de unde nu prea înţelegi ce se întîmplă, ci doar constaţi că păţeşti una, alta sau că cei pe care-i cunoşti au noroc să scape sau ghinionul de a fi răniţi uşor, încît să nu fie trimişi definitiv acasă, cu o medalie, sau, pur şi simplu, mor, lăsînd în urmă o umbră de regret care dispare rapid. Viaţa e trăită de pe o zi pe alta, cu speranţa că ţie n-o să ţi se întîmple nimic şi la un nivel superficial, astfel încît să nu înnebuneşti dacă te gîndeşti prea mult la ceea ce se petrece în jurul tău şi să poţi lua lucrurile aşa cum sînt.
Catherine, infirmiera englezoaică, nu e nici ea o excepţie. A fost logodită cu cineva care a murit cu un an înainte pe front. Acum se întîlneşte cu locotenent italian, Rinaldi, cu care Fred împarte camera de dormit. Americanul din armata italiană se îndrăgosteşte de ea aproape din întîmplare şi, de fapt, mai tîrziu decît o lasă pe ea să-şi închipuie cînd îi spune că o iubeşte. Nimic romantic, la început în povestea lor.
Cînd Fred e rănit la picioare, suficient de grav încît să fie operat, dar nu atît de grav încît să fie trecut în rezervă, infirmiera vine după el în spital. Înainte de operaţie, se culcă cu el. În perioada de recuperare după operaţie, Fred joacă la cursele de cai, care merg înainte, în pofida războiului, bea zdravăn, ca să pară hepatic şi treptat ajunge la concluzia că nu mai vrea să se întoarcă pe front.
Dezertează fără mari probleme de conştiinţă şi se refugiază în Elveţia, împreună cu Catherine, care e însărcinată. După cîteva luni de viaţă senină, departe de front, fosta infirmieră naşte. Copilul moare şi, la puţin timp după aceea, moare şi ea, din cauza hemoragiei, sub ochii lui Fred.”…când a trebuit să plec am închis uşa şi am stins lumina căci nu mai era de nici un folos. Era ca şi cum ai spune la revedere unei statui. După un timp am părăsit spitalul şi m-am dus la hotel prin ploaie.” O suferinţă cumplită, un devastator sentiment al inutilităţii condensate în cele cîteva propoziţii ale unui final tăiat scurt, ca şi cum cuvintele însele ar fi devenit inutile. De-abia cînd am recitit romanul, cu aceste propoziţii în cap, mi-am dat seama de stupiditatea aşteptărilor mele de la prima lectură.
