În scurta perioadă în care a condus Florenţa din amvon, denunţîndu-i păcatele, fratele dominican Girolamo Savonarola i-a somat pe locuitorii oraşului să pună pe foc şi Decameronul. Florentinele şi florentinii luaţi de căinţă, care şi-au pus pe rugul vanităţii, din oraş, oglinzile, cosmeticalele, hainele împodobite peste măsură, bijuteriile şi tablourile îndemnînd la păcat, n-au vrut, zice-se, să ardă şi cartea lui Boccaccio.
Nu cred că s-au luat la ceartă cu Savonarola pe această temă. Probabil că nu s-au îndurat să dea pradă focului Decameronul care-i făcuse să rîdă şi care, la urma urmelor, era scris de un fiu al oraşului care ajunsese la pioşenie şi îi învăţa cu cartea lui cum să se ferească de ciumă şi cum să nu-şi piardă cumpătul din cauza acestei molime care nu ţinea cont nici de avere, nici de nobleţe şi nici de faptul că printre cei pe care-i secera se aflau şi slujitori ai Celui de Sus.
După ce s-au lăsat cuceriţi de predicile lui Savonarola, florentinii au început să se plictisească de sfaturile lui şi de viaţa fără haz la care îi îndemna îndîrjitul călugăr. N-au protestat cînd Inchiziţia l-a acuzat de erezie, l-a sînzurat şi l-a ars pe rug. Decameronul care nu-i plăcea lui Savonarola ar fi supravieţuit şi dacă florentinii l-ar fi pus pe foc.
Mai întîi a circulat în copii manuscrise, iar în 1470 a fost tipărit pentru prima oară. În cumplita vreme a ciumei, şapte doamne graţioase şi trei distinşi domni, toţi din Florenţa se retrag la ţară unde se hotărăsc să o ţină în dans şi cîntece pentru a ţine la distanţă trista şi întristătoarea boală. Acolo se hotărăsc ei să înceapă un fel de campionat al poveştilor, ca să le ţină de urît.
Fiecare trebuie să spună o poveste, pe o temă dată, astfel încît în urma a zece zile de povestiri, Decameronul, înmulţite cu prestaţiile celor zece povestitori se ajunge la cele o sută de nuvele care-i vor asugura lui Boccaccio o parte din gloria de autor în viaţă şi o posteritate la care n-ar fi îndrăznit să viseze. Cele şapte doamne, cred cometatorii florentinului, ar reprezenta cele patru virtuţi cardinale împreună cu cele trei virtuţi teologice, iar cei trei domni ar echivala cu cele trei trăsături ale sufletului, stabilite de greci.
Dar nu de aici se trage rezistenţa în timp a cărţii, ci din extraordinara vivacitate a poveştilor şi din talentul lui Boccaccio de a construi personaje din cîteva cuvinte, iar apoi de a le pune la treabă. Majoritatea povestirilor sînt satirice, dar există printre ele şi poveşti eroice sau întîmplări de dragoste pe care Boccaccio le-a adunat în cartea sa de prin manuscrisele pe care le-a citit.
Nuvelele care fac din Decameronul ceea ce ştim cu toţii sînt însă opera florentinului sau preluări ale unor anecdote care circulau pe vremea lui şi pe care Boccaccio le-a transformat în povestiri ale sale. Intîmplări amoroase cu nobili, popi, călugări, morari, negustori, false fecioare şi fecioare veritabile se succed şi îşi fac decor una alteia îmtr-o frescă de neuitat a lumii florentine, de prin-prejurul acesteia şi din lumea largă.
Cînd termini Decameronul ţi se pare că Boccaccio n-a scăpat nimic nepovestit din vremea sa şi din ceea ce se ştia pe atunci despre întîmpări petrecute aiurea, ca şi cum cele o sută de povestiri ale sale ar cuprinde toată lumea cunoscută pe atunci şi ar face cu ochiul şi celor care aveau să vină.
