Primul roman al lui Thomas Mann, cel care i-a adus Premiul Nobel, n-o fi avînd profunzimile din Muntele magic, nici stranietatea din Doctor Faustus şi nici amploarea copleşitoare din Iosif şi fraţii săi. Are în schimb o rotunjime artistică fără cusur şi acel ceva misterios care dă viaţă unei cărţi. Există cărţi perfect scrise, dar moarte încă din ziua apariţiei. În Casa Buddenbrook, această istorie a unei familii din înalta burghezie germană, duhul povestirii, despre care vorbeşte Thomas Mann în Muntele magic, nu-l părăseşte pe autor nici măcar o singură pagină.
Şi asta în timp ce tînărul romancier lucrează o frescă uriaşă cu minuţiozitatea unui miniaturist, atent şi la marea desfăşurare a întregului dar şi la amănuntele fiecărei scene. Totul începe cu o petrecere de Crăciun din casa bogatului negustor de cereale Buddenbrook, cu mîncăruri grele şi cu un ceremonial al belşugului care presupune ca printre invitaţi să se numere şi poetul oraşului, sărac, dar inimos şi fericit că e primit la masă, chiar dacă gazda îl cam ia peste picior. La petrecere apar cele mai multe dintre personajele romanului, adică trei din cele patru generaţii ale Casei Buddenbrook. Patriarhul şi bătrîna sa doamnă sa, unul dintre cei doi fii ai săi, fiindcă de celălalt nu vrea să audă, şi cei trei nepoţi. Fiecare personaj e marcat de o anumită trăsătură, care îl va urmări toată viaţa. Thomas Mann povesteşte aici istoria familiei sale sau, mai bine zis, pleacă de la istoria familie sale pentru a-şi scrie romanul. Se vede că l-a citit pe Tolstoi şi că vrea să fie altfel. Se simte că l-a citit şi pe Dickens, de la care a prins gust pentru personaje secundare pitoreşti, dar mai ales că l-a studiat pe Goethe. Şi era să uit, se cunoaşte că-i place muzica de operă. Atunci cînd readuce un personaj în scenă, îi marchează apariţia cu echivalentul motivului muzical caracteristic personajelor de operă. Ştie asta de la Tolstoi, care are cîte o formulă de recunoaştere pentru personajele lui, chestie pe care a învăţat-o din Iliada lui Homer. Thomas Mann foloseşte cîte un tic verbal al personajelor, vreo strîmbătură a feţei sau vreun gest care se repetă şi pe care îl dezvoltă ca ne dea o idee despre ceea ce li s-a mai întîmplat personajelor sale. Intru la detaliile astea tocmai pentru că el le preţuieşte şi le tratează cu migala nuvelistului care a fost şi va rămîne, indiferent cîte romane va mai scrie. În Casa Buddenbrook, cel mai adesea se moare pe neaşteptate, dar doliul şi ceremonialul de familie cu care sînt conduşi morţii la groapă fac parte din soliditatea acestei case. Sînt un prilej de etalare a bogăţiei, ca şi nunţile sau ca şi inaugurarea unui nou imobil în care familia urmează să trăiască. Iar onoarea familiei trebuie apărată cu dinţii, chiar şi împotriva acelor membri ai ei care nu văd în această onoare scopul vieţii lor. Asta fiindcă, într-o familie de negustori de vază, onoarea e caertificatul afacerilor încheiate printr-o strîngere de mînă. Aşa că atunci cînd un Buddenbrook care înregistrează o pierdere cumplită are de ales între a-şi ţine cuvîntul sau a-şi diminua pierderile, preferă să-şi ţină cuvîntul, ceea ce alţi negustori nu fac şi le merge mai bine. Cînd ajunge cu romanul la ultima generaţie a familiei de negustori, cea din care el însuşi face parte, Thomas Mann îşi omoară personajul care ar fi trebuit să-i semene. Casa Buddenbrook a încetat să existe la a patra generaţie. Pentru că această ultimă generaţie a trădat şi negustoria şi familia, de dragul literaturii, deci trebuia să dispară.
