Recunosc, sunt un individ cu o imaginație destul de limitată. Nu pot trece de pragul unui milion de euro imaginar decât cu greu. Uneori visez la două-trei milioane, ale mele. Dar revin cu picioarele pe pământ atunci când îmi amintesc meseria pe care mi-am ales-o încă de mic. Nu voi putea, niciodată, să visez realmente la 164.635.292 de euro. Dacă aș avea suma asta, mai mare decât au avut-o alți visători ajunși faliți, nu cred, în nici un caz, că aș mai munci o zi. Nici măcar o singură zi. În nici un caz nu aș investi acești bani într-o afacere care să producă un profit de 3-4 milioane de lei anual. Pentru că, dacă aș bloca 164.635.292 de euro într-o astfel de afacere cu un astfel de profit, banii mi s-ar întoarce în aproximativ 180 de ani. Nici nu am de gând să trăiesc atât și nici nu cred că este posibil, acum. Deci eu (și nu vreau să vă influențez în vreun fel), dacă aș avea 164.635.292 de euro, m-aș lăsa. De orice. Aș vinde restul de afaceri minore, aș lichida ce e de lichidat și aș trăi. Dar asta pare o soluție banală.
Căci există oameni care
pretind că au 164.635.292 de euro și vor, în continuare, să facă afaceri în agricultură (de exemplu). Și atunci, oamenii cu pricina, din nu se știe ce motive, vin și investesc nu în agricultură în sine, ci în majorarea capitalului social al firmei, exact suma asta fabuloasă: 164.635.292 de euro.
Băi, da, ăsta devotament față de biznis. În 2015 obții un profit de 8.241.407 lei, în 2016 obții un profit de 8.835.064 de lei, iar în 2017 obții un profit record de 4.526.311 lei. Beton. Sunt bani, nu zice nimeni că nu sunt. Mai urmează și profitul pe 2018. Dar după aia se cam termină. De ce? Pentru că viața e o curvă. Una care nu ține cont de pretențiile tuturor chelnerilor.
Firma Agrodelta Sireasa,
autoarea anterior amintitelor profituri anuale, realizate din agricultură în Delta Dunării, a fost, la începuturile ei, o firmă de stat, înființată în 1991. N-a făcut mare lucru ca firmă de stat, e drept, dar a obținut concesionarea a 12-13.000 de hectare de teren în Deltă. Pentru că, la vremea aia, nu se prea înghesuia nimeni să facă agricultură în Delta Dunării, fiind greu de ajuns la terenuri, neexistând subvenții etc. Dar a venit și un moment în care agricultura a început să devină rentabilă. Și au început să curgă subvenții. Mici sau mari, subvențiile depășeau, oricum, cei 19-20 de dolari pe hectar pe care îi plăteau concesionarii.
Traian Rece, senator PSD între 2000 și 2004, a cumpărat, pe mai nimic, firma Agrodelta Sireasa, în 2003. Firmă care nu avea cine știe ce patrimoniu, dar avea exact contractele de concesiune pentru aproape 13.000 de hectare de teren agricol din Delta Dunării. Banii urmau să curgă. Și au curs.
Numai că lațul
contractual se apropia, inevitabil, de gâtul concesionarilor. Unii și-au dat seama mai devreme, alții, mai târziu. Traian Rece este printre cei care s-au prins că, după douăzeci de ani de bătaie de joc financiară, va veni și o vreme în care nu va mai putea câștiga o grămadă de bani fără a face nimic. Așa că a făcut. Traian Rece este omul care avea în casă 164.635.292 de euro și a decis să-i investească în agricultura tulceană. Aleluia!
Ei, bine,
deși mulți dintre domniile voastre ați fi făcut altceva dacă aveați banii ăștia, domnul Rece, fost chelner la Athénée Palace, în zilele fierbinți ale lui 1989, a zis că 164 de milioane de euro sunt numai buni pentru a fi blocați într-o firmă din Delta Dunării, cu profit anual între 900.000 de euro și 1.900.000 de euro. Așa că i-a blocat. Pe ăia 164 de milioane. Cum? Transformându-i în capital social. Sigur, asta nu blochează banii, aprioric, doar că ăștia nu erau bani. Erau “37 de cupoane din Obligațiune externă amortizabilă seria/nr. 07540402/1929 emise de statul român pentru împrumutul public de reîntregire și dezvoltare a României”.
Așadar, Traian Rece s-a prezentat la Registrul Comerțului cu 37 de “cupoane”, pe care le-a evaluat el la valoarea de 164.635.292 de euro. El și un evaluator acreditat de ANEVAR. Aceasta a fost contribuția recentă a lui Rece Traian la capitalul social al firmei Agrodelta Sireasa. E bine. Dar, din păcate, este complet ilegal.
Căci cupoanele
domnului Rece au fix valoare muzeografică. Pe asta nu a certificat-o nimeni. Dar valoarea financiară este fix 0 (zero).
Pentru a obține o evaluare favorabilă a respectivelor cupoane din 1929, Traian Rece a prezentat evaluatorilor un referat al BNR. Numai că documentul numit “Referat privind împrumuturile de stabilizare și dezvoltare din perioada 1922-1932”, înregistrat cu numărul XIV/4/6955/26.07.2010, în baza căruia s-a făcut evaluarea cupoanelor lui Rece, este un document cu totul și cu totul fals. Banca Națională a României spune că semnătura și ștampila care apar pe documentul respectiv nu aparțin BNR și, de asemeni, numărul de înregistrare al documentului nu apare în registrul de intrări-ieșiri al instituției.
Dar asta nu e singura problemă
a domnului Rece legată de respectivele cupoane. OK, BNR spune că nu certifică respectivele cupoane. Dar cine e BNR?
Legile statului român, ele însele, cine sunt? Totuși? Căci legile spun că respectivele cupoane valorează fix nimic. Da, legi mai vechi, dar nu e cazul să le uităm.
În 1947, pe 1 mai, a fost promulgată Legea nr. 142 pentru amortizarea datoriei publice interne. În articolul 3, legea cu pricina zice că “plata titlurilor amortizate prin efectul acestei legi începe pe ziua de 1 mai 1947, dată la care sumele reprezentând valoarea integrală a titlurilor la dispoziția deținătorilor pot fi încasate în termen de două luni, contra prezentării titlurilor”.
Al naibii stat. Dar tot el, statul, a mai făcut o voltă și a virat sumele neridicate într-un fond la Casa de Depuneri. În 1948, prin decretul 124/1948, se prevede că “Sumele corespunzătoare titlurilor neîncasate până la 15 august 1947 pot fi încasate în termen de un an de la data prezentei legi, contra prezentării titlurilor la ghișeele plătitoare”.
Ei, bine, suntem în 2018. Eram în 2017 sau 2016 atunci când Traian Rece a introdus niște cupoane din 1929 în capitalul social al firmei sale. Traian Rece, născut pe 25 octombrie 1954, nu avea cum să dețină, direct, respectivele titluri. Le-a cumpărat sau moștenit. Dar ele, titlurile, sunt lipsite de valoare. În 1948 încă mai valorau ceva. În 2017 sau 2018 nu mai valorează decât ceea ce spun muzeografii. Pentru procurori, însă, e mană cerească.
Dar care procurori?
