Scrisă în toiul pandemiei, cartea asta e chiar ceea ce se recomandă – un jurnal: Jurnalul unui cuib. A apărut în 2021, spre sfîrșitul anului. Cînd am început s-o citesc, prima oară mi-am închipuit că e un roman deghizat, așa că am lăsat-o dezamăgit după primele pagini. Mi s-a părut un roman care ia mult prea în serios convenția jurnalului ornitologic. Or, n-aveam pe atunci nici o înclinație către contemplarea păsărilor. De-abia după ce m-am trezit acasă cu porumbelul Ionică cel șchiop și am început să mă uit la ce făcea el în colivie, mi-am adus aminte de cartea Veronicăi D. Niculescu pe care am citit-o drept ceea ce este, un jurnal zilnic despre niște pescăruși care și-au făcut un cuib pe terasa unui bloc din mijlocul Bucureștiului, lîngă geamul autoarei.
Pescărușii s-au alăturat de mulți ani vrăbiilor, ciorilor, guguștiucilor și porumbeilor sălbatici care zboară pe cerul Bucureștiului. Le auzi țipetele pe cer, dar nu-i vezi printre zburătoarele care ciugulesc grăunțele sau bucățile de pîine presărate pe pervazuri sau pe stradă, în locuri mai ferite. Ziua vînează în apele din covata de beton a Dîmboviței sau în lacurile care înconjoară orașul. Unde-și petrec noapțile știu numai ornitologii profesioniști sau amatori.
În timpul pandemiei, mai exact în perioada cînd străzile erau pustii și lumea stătea acasă, am devenit mai atenți la ceea ce se întîmplă în jurul nostru. Din jurnalul Veronicăi D. Niculescu reiese că autoarea descoperise cu vreo trei ani înainte pescărușii care-și făcuseră cuib pe terasa blocului ei. Însă a început să-i urmărească de-a lungul întregii zile de-abia cînd pandemia a obligat-o să stea acasă. Tot atunci a început să scrie acest jurnal. Pe măsură ce se adunau paginile, pentru a completa spațiile albe din însemnările ei autoarea se mai întorcea la notele zilnice pe care le scrie oricum, dintr-o nevoie de ordine pe care alții și-o satisfac ștergînd praful din casă sau urmărind la anumite ore știrile de la televizor. Așa s-a născut Jurnalul unui cuib, cartea unei sensibilități speciale la natură și a unei puteri de observație cum rar întîlnești. Personajele principale ale jurnalului sînt pescărușii Grégoire, Fiona, Ariadna, urmați de puii lor, în decorul din mijlocul Bucureștiului, care se schimbă după anotimpuri și în care apar și ciorile grive, și drepnelele negre, și vîntureii roșii ai orașului.
La lectură treci treptat de la o curiozitate vagă și oarecum mirată – ce să caute neamțul în Bulgaria și pescărușii în București? – la interesul țintit pentru viața și întîmplările lui Grégoire și ale Fionei, cea de-a doua sa consoartă, odată cu V.D.N., care începe să le priceapă obiceiurile, chiar să înțeleagă ce vor să-și zică și într-un tîrziu să se lase și ea observată de pescărușii care și-au făcut cuib lîngă fereastra ei, într-un fel de reciprocă domesticire, cam cum se întîmplă cu vulpea și Micul Prinț ai lui Saint-Exupéry.
La sfîrșitul volumului, după grupajul de fotografii cu personajele înaripate ale jurnalului, există un mic capitol dedicat îndeletnicirii de contemplator, istoriei acestui jurnal și instrucțiunilor de lectură a acestei cărți în care însemnările scurte de jurnal se transformă în capitole de proză, fără a-și pierde însă trăsăturile inițiale. Cum n-am nici pe departe curiozitatea ornitologică a autoarei, chiar dacă porumbelul Ionică cel șchiop stă de cîteva luni la mine în casă, cred că am dus cartea pînă la capăt din cauză că, încetul cu încetul, jurnalul a devenit o poveste. O poveste de o sensibilitate și de o delicatețe cuceritoare.
12 vizualizări
