De la Taken încoace, Liam Neeson și-a descoperit o nișă extrem de lucrativă pentru un om care, așa cum mărturisește, are un set foarte particular de talente. Rolul de moșulică armageddonic îl prinde bine și rezultatele nu dezamăgesc, cu condiția să ai așteptări realiste. Probabil că vîrful de formă artistică va fi peste vreo cinci ani, cînd Neeson va avea rolul principal în Poștașul sună de două ori și aduce respectuos pensia.
Cold Pursuit mizează pe același talent de justițiar șarmant, dar o face cu grija și migala date de regia lui Hans Petter Moland. Norvegianul, prin ale cărui vene curge sîngele comediei negre, și-a pregătit minuțios debutul hollywoodian și fiecare cadru atestă că omul știe precis ce face. Mai ales că a mai făcut o dată același lucru, acum cinci ani.
Deși plasată în Colorado, povestea – și mai ales atmosfera – continuă să-l sîcîie pe spectator cu senzația că ar fi ceva ascuns privirii lui. Poate după nămeții din arierplan. Poate sub gheața rîului care nu încetează să adune cadavre fără să pună întrebări indiscrete. Poate ținut la spate de Yeti. Glumesc, Yeti nu apare în film. Deși, dacă ar apărea, am impresia că Moland ar ști să-l integreze dezarmant de natural. Și e normal să-l sîcîie pe spectator, pentru că remake-ul de față păstrează în esența lui atmosfera noirvegiană a lui Kraftidioten, originalul din 2014 în care Stellan Skarsgård se juca de-a Liam Neeson și, în loc să se sinucidă, începea să toace încet și sigur întreaga rețea de traficanți care i-au trimis fiul pe veșnicele plaiuri ale vînătorii.
Să revenim însă la Neeson. Tragedia îl lovește precum titanicul plug de zăpadă pe care îl conduce zilnic. Lumea i se dărîmă, căsnicia plutește pe apa sîmbetei, e timpul să treacă la ce e moral și frumos în asemenea condiții: violență gratuită și răzbunare fără limite. Și, pentru că afară e zăpada cît casa, nu e timp de sentimentalisme, ci de sînge rece și minuțiozitate de sociopat. Totul acoperit cu tușe fine de umor negru, mă rog, pe cît de fin poate fi ceva cînd cadrul e inundat de hemoglobină. Ușor-ușor, lucrurile se complică, neînțelegerile și paranoia duc la un mic război între bande rivale și acțiunea curge frumos înspre avalanșa de ciomăgeală mortală din final.
Deși captiv al unui gen în care filmele abundă în dușmănia demnă de două nații balcanice, filmul are tupeul să fie proaspăt și surprinzător. Să sară obraznic de la serios la absurd și de la tragic la ridicol cu simplitatea pe care doar un foarte complicat proces de creație poate s-o dea. Pentru că nu există în dansul ăsta nici măcar un pas exagerat și nici un salt care să aterizeze strîmb. Tipic nordicilor infectați de pragmatism și înfricoșați de patetism, Moland este mereu cumpătat cînd își dă în petic.
În final, Cold Pursuit e un film simplu și simpatic, excelent pentru cine apreciază genul. Și, dacă aveți nevoie și de o recomandare din care curge snobismul, poftim: Moland a luat violența proletară și a filmat-o aristocratic.
Cold Pursuit. R.: Hans Petter Moland. Cu: Liam Neeson.
1.496 de vizualizări
