Cei șapte rahitici

Insistența cu care Hollywood-ul toarnă an de an remake-uri pe care nu le dorea nimeni e de-a dreptul înduioșătoare. Și da, am folosit verbul corect. Turnezi doar cînd rezultatul e un film. Dacă arunci lături în troaca porcilor, atunci torni.

Ghostbusters-ul pentru femei a fost un fiasco rizibil, rezultat penibil mai ales cînd e vorba de o comedie. Ben-Hur a dat cu oiștea în gard și a lăsat în urmă doar praf și pulbere. Bine, trebuie să fii și uimitor de prost ca să arunci cu banii într-un proiect care 1) face terci povestea, 2) n-are niște nume grele în rolurile principale și 3) mizează pe credincioșii americani să umple locurile lăsate goale de spectatorii neinteresați de teme biblice. Pentru că niște inși care apreciază cu precădere colecții de texte vechi de două mii de ani abia așteaptă interpretări noi.

Filmul de față pornește din start drept un produs de mîna a treia. Originalul l-a filmat Akira Kurosawa, americanii l-au preluat și i-au schimbat katana pe revolverul Vestului Sălbatic. Un producător disperat a căutat în cutia cu vechituri, mormăind: „Ce franciză aș putea să fac praf azi?” și rezultatul rulează acum pe ecrane.

Din fericire, realizarea nu contrazice sentința de mai sus, ci vine cu o confirmare extrem de zeloasă. Întîi, prin obsesia deja stupidă pentru political correctness. Dacă originalul american punea americanii buni în luptă cu bandiții mexicani răi, acum conflictul e mutat pe teme de actualitate. Vine capitalistul cel rău, să aibă și hipsterii anticorporatiști pe cine să urască, smulge prin teroare tot ce vrea de la localnicii lipsiți de apărare, ucide un cetățean și, prin urmare, o determină pe văduva care e o femeie puternică și independentă să adune gașca de răzbunători. Și nu orice gașcă, una care ar face să plîngă de fericire orice militantă multiculturalistă: un asasin cu ADN de ninja, un indian, un mexican intrat ilegat în Statele Unite, un gras, doi albi și un negru pe post de lider. Un negru care se îmbracă în negru. Da, e atît de ridicol. Păcat că n-au mai avut loc de niște țigani cu alba-neagra și de un refugiat homosexual. În asociațiile de political correctness s-ar fi detectat un orgasm de 14 grade pe scara Richter.

Bine, ar spune cineva, dar schema e destul de simplă: ai adunat pistolarii, îi trimiți să alunge bandiții, îi antrenează pe localnici și se pregătesc de asaltul final. Cum ar putea ieși prost? Nu subestimați niciodată prostia.

Întîi, e greu să iei conflictul în serios cînd capul răutăților nu e figura puternică și sinistră, ci un băiat care, pardon de expresie, ar putea fi spulberat de prima bășină trasă aiurea. Ceea ce, într-un Vest dominat de cultura conservei de fasole, e foarte posibil.

Al doilea, e greu să iei desfășurarea în serios cînd nu ai de cine să-ți pese. Personajele sînt unidimensionale, iar dimensiunea e măsurabilă în milimetri. Surse de conflict care puteau fi exploatate serios dorm printre ciulini. Nu știu dacă au observat băieții din platou, dar Denzel Washington e negru. Într-un univers proaspăt ieșit din Războiul de Secesiune. Grasul e un fost ucigător de indieni. În aceeași echipă cu un indian. Și așa mai departe.

Al treilea, regia e inspirată. Și cînd spun „inspirată”, vreau să spun, de fapt, „toate clișeele genului sînt ciordite cu nesimțire și aplicate prost de un băiat care a renunțat la o carieră decentă de spălător de vase”. Dacă n-aș fi căscat plictisit, aș fi întrebat nedumerit: „What the Fuqua?”. 

The Magnificent Seven. R.: Antoine Fuqua. Cu: Denzel Washington, Chris Pratt, Ethan Hawke.