Până astăzi, în cei 31 de ani care aproape deja s-au scurs de la revoluție, România a avut mulți premieri slabi. Unii de-a dreptul proști, alții neajutați de soartă și de intelect. Petre Roman n-a fost nici pe departe un premier bun. A fost doar un premier istoric, tânăr, fermecător la vremea lui, inspirând fiori de-a dreptul erotici electoratului feminin, dar ca om politic și ca administrator a fost un dezastru. Fără viziune reală, plasat la intersecția influențelor de tot felul și fraierit constant de către viitorii milionaro-miliardari ai capitalismului românesc, Petre Roman a scăpat din mână economia, a pus umărul la prăbușirea unor întregi industrii, a deschis calea privatizărilor cretine care au reușit să distrugă de la fabrici profitabile la hoteluri pe deplin funcționale. Petre Roman n-a gestionat tranziția spre economia de piață pentru că habar nu avea ce este aia și, probabil, nu are nici acum. Dacă-l întrebi, el a fost cel mai bun premier al României de după 1990. Așa că mai bine nu-l mai întreabă nimeni nimic, lăsându-l în uitarea binecuvântată a istoriei.
Theodor Stolojan a fost premierul
așa-zis tehnocrat de care a fost nevoie ca economia să nu scape total de sub control. Stolojan a lucrat autoritar, etatist, fără grețuri inutile. A naționalizat valuta din conturile românilor, oferindu-le la schimb lei din ce în ce mai piperniciți, dar nu asta a oprit căderea, ci introducerea unei noi taxe: TVA-ul. Folosită în mai toată Europa la care visam, TVA-ul a adus, rapid, bani la buget, umplând cu jumătate de mână visteria pe care noii potentați o goleau cu două. Stolojan n-a fost nici un premier prost, nici unul strălucit, ci unul necesar după dezmățul habarnist al lui Petre Roman.
A urmat Văcăroiu. Nici acum nu prea ne putem da seama ce fel de personaj a fost acest contabil modest, dar care s-a menținut în funcția de prim-ministru timp de patru ani. Între 1992 și 1996, România a fost furată sistematic, cu program, organizat, dar a fost, mai degrabă, o politică de furt susținută de legislativ și mai puțin de către executiv. Deși și Guvernul Văcăroiu a pus umărul ștergând datorii imense ale capitaliștilor aflați în plină afirmare, închizând ochii la jaful de la Bancorex, ajutând direct ascensiunea unora precum frații Păunescu. Și totuși, cu Văcăroiu ca premier a existat creștere economică (era, totuși, aproape imposibil să nu existe), oamenii au început să mai prindă ceva-ceva cheag, iar pe lângă marile tunuri ale epocii au început să funcționeze și afacerile care chiar produceau ceva.
Anul 1996, anul în care
am reclădit împreună speranța, l-a adus la Palatul Victoria pe cel mai nerecomandabil premier al proaspetei democrații. Haotic, nepriceput, venit din lumea sindicală și pus în funcție doar pentru că victoria sa la Primăria Capitalei a fost văzută ca un simbol, Victor Ciorbea ar fi fost mai bun dacă nu ar fi apărut în viața noastră. Prăbușirea monedei naționale, peste noapte, inflație, economii pierdute, zeci de mii de oameni concediați fără un plan real, zone ale țării altădată prospere și active transformate în puncte moarte ale geografiei economice și, dincolo de astea, o incapacitate accentuată de a înțelege ce i se întâmplă. Victor Ciorbea n-a fost doar un premier slab, ci și un politruc osificat, care a crezut că ședințele nesfârșite țin loc de competență. În timp ce furtul organizat al României continua într-o veselie furibundă, Victor Ciorbea avea nevoie de zile întregi ca să înțeleagă că, la un moment dat, în timpul serviciului său, tocmai s-a întâmplat un dezastru economic.
Radu Vasile a fost soluția
PNȚCD, un pansament pentru orgoliu, nu neapărat pentru economie. A fost mai bun decât Ciorbea, nu există dubii, dar cine nu putea fi mai bun decât Ciorbea?
A fost nevoie de scoaterea lui Mugur Isărescu de la BNR și implantarea sa în funcția de prim-ministru pentru ca România să nu ajungă iar în prag de colaps taman în an electoral.
Au urmat iar patru ani
cu un singur premier, tot din partidul lui Iliescu, asemeni lui Văcăroiu. Guvernul marilor tunuri ale începutului de secol XXI: Petrom și autostrada Bechtel, plus altele, mai mici, dar la fel de vioaie. Despre Adrian Năstase s-a spus că ar fi devenit miliardar în cei patru ani de mandat ca prim-ministru, lucru ce încă nu a putut fi dovedit. Dar au fost dovedite alte găinării, care au făcut din Adrian Năstase cel dintâi premier condamnat pentru corupție. În timpul lui, însă, România a aderat la NATO și a încheiat negocierile pentru aderarea la UE, în 2004 fiind fixată oficial drept dată de aderare data de 1 ianuarie 2007. Năstase a fost oricum vreți să-i spuneți, dar pe lista premierilor proști nu-l veți găsi niciodată în mod justificat.
Călin Popescu Tăriceanu, instalat ca premier
în decembrie 2004, a rezistat și el, inexplicabil, timp de patru ani, în condiții dintre cele mai agitate. Guvernelor lui le datorăm și impozitul unic pe venit, dar și privatizarea BCR sau cedarea pe nimic a gazelor naturale din platforma continentală a Mării Negre. Tăriceanu nu s-a îmbogățit neapărat în mandatul de premier, ca Adrian Năstase. el fusese îmbogățit în timpul guvernării CDR, când mari instituții precum Romtelecom sau Poșta Română au cumpărat mașini doar de la dealer-ul oficial Tăriceanu. Președintele de pe atunci al PNL a avut noroc și, în vremea lui, economia nu s-a dus în cap. Asta îl scoate de pe lista prim-miniștrilor proști, dar nu-l pune neapărat pe cea a premierilor buni.
Emil Boc, omul care acum
este privit cu speranță de către unii, și-a găsit un loc binemeritat lângă Ciorbea. Nu doar că a fost un premier slab, care habar n-a avut cum să gestioneze criza economică din 2009-2011, dar a deschis calea premierilor controlați direct și agresiv de către președinte. Poate că Emil Boc nu a fost el, direct, corupt. Dar a gestionat un guvern plin de corupți, făcându-le jocurile, răspunzând intereselor și, deseori, comenzilor lor.
Mihai-Răzvan Ungureanu a fost
prim-ministru mult prea puțină vreme pentru a conta în clasament. Ar fi putut fi un bun premier, dar a avut doar neșansa de a răspunde cerințelor prezidențiale, punând punct unei cariere care până atunci era extrem de promițătoare.
Victor Ponta, cel mai înjurat
premier al ultimului deceniu, a oscilat și el între interesele de partid, cele personale, de mărire, și cele ale unora dintre categoriile mai defavorizate. Măcar pe timpul lui a început creșterea constantă a salariului minim, poate singurul lucru constant bun din ultimii nouă ani.
Dacian Cioloș a fost și n-a fost
prim-ministru. A fost mai degrabă un plasture temporar. Ar fi putut să arate cam care ar fi un altfel de drum decât cel al stângii, dar ar fi putut să o facă doar dacă ar fi reușit să se dezmeticească înainte de sfârșitul guvernării. A fost mai mult experiment decât prim-ministru, dar măcar n-a fost marioneta pe care și-o dorea Klaus Iohannis.
Sorin Grindeanu și Mihai Tudose
ar fi putut fi luați în considerare dacă ar fi apucat și ei mandate mult mai lungi decât MRU. N-au apucat, dar măcar și-au trecut în CV funcția de prim-ministru. Dacă-i ajută sau nu cu ceva, asta nu putem spune. Pe noi, cu siguranță, nu ne ajută cu nimic.
Viorica Dăncilă
a fost cel mai huiduit prim-ministru. Prima femeie în funcție, n-a fost o reclamă prea bună pentru mișcarea feministă. Cu un guvern condus real de Vâlcov și Shhaideh și coordonat în cele mai mici amănunte de către Dragnea, Dăncilă a fost păpușa perimată care s-a zbătut cât a putut, dar n-a reușit să ocupe primul loc în clasamentul premierilor dăunători, oricât și-ar fi dorit asta mulți, doritori ai unei victorii zdrobitoare. Atât de hulită și disprețuită, Viorica Dăncilă i-a inspirat lui Iohannis temeri atât de puternice, încât acesta nici măcar n-a avut ouăle necesare pentru a se întâlni cu ea față în față în dezbateri televizate în campania electorală.
Ludovic Orban
a readus la Palatul Victoria meschinăria înfometată, incompetența slinoasă și șmecheria nouăzecistă. A lucrat doar pentru el și pentru partid, pentru lipitorii de afișe ai PNL și pentru interesele electorale ale președintelui. L-a mai lovit și pandemia în moalele capului, nu l-a ajutat nici intelectul, ghinion…
Și, în sfârșit,
a venit omul providențial, individul care a reușit să-l depășească în clasament pe Ciorbea, să-l facă de râs pe Petre Roman, să-i întreacă în aroganță pe Năstase și Ponta, să-l depășească în slugărnicie pe Boc, să-l surclaseze în materie de slinoșenie pe Orban.
Florin Cîțu, pe numele său, a fost cel mai catastrofal premier al României din ultimii 31 de ani. Insensibil la orice altceva decât mărunta sa dorință de parvenire, incompetent profesional, dispus să dea găuri în buget doar ca să urce pe scara ierarhică, Florin Cîțu a ridicat ștacheta atât de sus, încât cu greu i se va găsi un concurent pe măsură. Dar să nu disperăm. Klaus Iohannis mai are trei ani de mandat și dovedește o creativitate ieșită din comun în desemnarea neaveniților.
România eșuată este condusă de doi EȘUAȚI politic, PROSTOCRATUL Iohannis și MĂSCĂRICIUL Cîțu.
11 septembrie 2001, data care a convins occidentul că o Românie în NATO și UE este mai utilă decât o Românie de izbeliște. Prin urmare și cu un burunduc premier tot intram în cele două organizații, meritele interne fiind foarte apropiate de zero.
MRU iese cel mai bine, e adevarat, printr-o manevra gen prezumptia de nevinovatie. Fair enough, pt un observator extern. Nu pentru un comentator de profesie. Dar mai intreaba, PAH, si pe aia care chiar au lucrat cu el. Daca se poate, stiu ca e al draq de greu, pe cei fara epoleti. Si dup-aia emite prezumptii. Dar asta ar presupune sa admiti, fie si teoretic, ca poate, doar poate, acorzi credit unde nu se merita. Nu stiu daca esti capabil de asa ceva.
Excepțional,mă înclin.