Vineri, 26 ianuarie, Nicolae Ceaușescu ar fi împlinit 100 de ani. Pe o vreme însorită ca într-o poză comunistă de propagandă, nostalgicii regimului s-au adunat în cimitirul Ghencea Civil, ca să cinstească memoria Tovarășului. Pentru un centenar, n-au fost mulți, doar câteva zeci, dar ochiul care se uită dezaprobator la trecut ar putea să considere și cifra asta exagerată. Atunci când istoricii au ajuns la un consens în privința ta, chiar și un singur susținător e prea mult. Ce-a văzut omul ăla și nu vedem noi?
Un tip care seamănă cu Ponta și umblă printre oameni cu o bucată de pâine pe care a primit-o de pomană are propria lui variantă. ”M-am născut în 1971 și trăiesc datorită dânsului, pentru că pe vremea dânsului era interzis chiuretajul și avortul.” Sosia lui Ponta e poate cea mai cunoscută figură de la comemorările lui Ceaușescu. Apare-n fiecare an de 26 ianuarie la mormântul din Ghencea civil și nici o televiziune nu-l ocolește de la interviuri.
Spune poezii, vorbește cu respect despre Ceaușescu folosind fără ironie titulatura din epocă și, dacă e nevoie, sare în apărarea tovarășului.
”…în 1929, la vârsta de 11 ani, după absolvirea școlii primare, tovarășul Ceaușescu pleacă aici, la București, unde se angajează ca ucenic cizmar”, citește un bătrân de pe niște foi, urcat pe o dală ca un predicator din Iudeea. ”Iată cine ne-a condus. Un cizmar a fost în stare să conducă destinele României…”
”L-ai văzut tu că era cizmar?” îl întrerupe sosia lui Ponta. ”Nu l-ai văzut, asta ai auzit din filmul lui Francisc Munteanu.”
Alt bătrân sare să-l potolească: ”Ia taceți!”
Ca un Socrate cu șapcă de comunist, Ponta e gata să pună sub semnul întrebării cunoașterea primită de-a gata. Nici nu te miră că devotamentul lui pentru Ceaușescu e așa de bine argumentat. Omul vine în fiecare an la mormântul lui Ceaușescu pentru că fără el n-ar fi existat. Are ceva medieval respectul ăsta al lui, pare că vine dintr-un alt sistem de loialități, unde, dacă salvezi pe cineva de la moarte, îți devine servitor. Oricum, nu așa funcționează politica și nu de-aia trebuie să apreciezi o figură istorică. Nu doar fără Ceaușescu n-ar fi existat, ci și fără Hitler sau Stalin, pentru că, în lipsa lor, istoria ar fi avut alt curs și toate lucrurile care au dus la nașterea lui nu s-ar mai fi întâmplat.
Cuvântarea despre Ceaușescu nu se mai termină. Dacă stai să asculți, e un performance foarte complex, pentru că are cel puțin trei elemente, care merg în paralel. Primul e o trecere în revistă a datelor brute:
”Tovarășul Nicolae Ceaușescu a făcut patru clase la școala din sat. Nicu Ceaușescu nu a avut cărți și adesea mergea la școală desculț…”
Apoi vin chestiile personale, prin care autorul discursului ne spune că a împărțit un destin cu Tovarășul:
”…așa cum am mers și eu. Am mers în cipici de mi se umflau tălpile de motorina care era dată pe dușumeaua școlii. Și am învățat carte, mulțumesc lui Dumnezeu. Am avut un învățător deștept, Dumnezeu să-l odihnească, domnul Iacob Mihai.”
Al treilea element ține de interacțiunea cu publicul. Mereu când i se părea că cineva îl întrerupe, se răstea sălbatic, cu aerul că l-au lăsat nervii și o să clacheze în orice moment.
Câteva morminte mai încolo, un bărbat la vreo 50 de ani, rezervat și flegmatic ca un maestru de arte marțiale, fixează o panglică tricoloră la mormântul lui Nicu Ceaușescu.
Dă ocol mormântului, aprinde o candelă și mută puțin una dintre coroane. Pare un gospodar al ritualurilor mortuare. Îmi spune cu regret că Nicu Ceaușescu n-a fost așa cum își închipuie lume și că păstra în țară din marfa de export. Nu l-a cunoscut personal, dar l-a văzut o dată în carne și oase.
”Era cam pe unde e crucea aia”, îmi spune, arătând la vreo patru morminte distanță.
E istoric, cercetător la Academie, și spune că, din patriotism, a terminat școala cu nota zece. Nu vrea să amestece cu nostalgicii de la mormântul lui Ceaușescu.
”De ce?” îl întreb.
”Ăștia-s nebuni, domnule…”
Dau din cap aprobator. Iată, în sfârșit, un om de-al meu, cu care mă pot înțelege. Și istoricul explică în continuare:
”Îi aduc serviciile dimineața cu autobuzul de la Spitalul 9. Își fac de cap pe-aici, pe urmă îi urcă-n autobuz și înapoi cu ei la spitalul de nebuni.”
”De unde știți?”
”Dar nu i-am văzut? E la fel în fiecare an.”
”Ca să discrediteze comemorarea?”
”Exact, exact! Asta vor să facă.”
N-am mai stat nici eu mult. Am plecat gândindu-mă la farsele istoriei: N-a reușit bietul Ceaușescu să facă metrou și-n Ghencea, astfel încât nebunii cu care serviciile secrete vor să-i discrediteze comemorarea tot cu autobuzul sunt aduși până aici.
Asa e neamul de traistā numit rumân. N-are respect pentru nimic in afarā de burdihan, pe care îl vrea mereu plin si prin care judecā istoria. O natie de lasi, slugi, oportunisti, o rusine a mapamondului.
Am uitat ce era mai important: si trādātori!