Cetățeanul Mank

Pentru cinefilul cu juma’ de normă din zilele noastre, care și-a format cultura în materie de cinema consultând Imdb-ul, Shawshank Redemption, Goodfellas și Godfather sunt cele mai mare cuceriri ale acestei arte. Nostalgia apare la el sub forma unei observații amare cum că nu se mai fac filme ca-n anii ’90. Acum, în loc de Forrest Gump, Office Space și Fight Club, avem doar francize cu supereroi la care n-ai nici o șansă să te bucuri dacă ți-ai uitat acasă ochelarii 3D și discernământul de preadolescent. Pentru acest cinefil fără pretenții e ciudat să audă că epoca de aur a Hollywood-ului n-a fost în anii ’90. Nici măcar în anii ’70, când au apărut alde Spielberg, Coppola, Lucas și De Palma. Cinefilii adevărați o să strâmbe din nas și-o să-ți zică de anii ’30, când abia apăruse filmul sonor și studiourile scoteau în ritm de producție industrială filme șlefuite de cele mai sclipitoare minți ale presei și dramaturgiei americane. Da, poate că Groundhog Day e bun, dar ai văzut măcar Duck Soup?

Mank, cel mai recent film al lui David Fincher, se ocupă de această perioadă din istoria Hollywood-ului. În prim-plan se află paternitatea scenariului pentru Citizen Kane, care, spune consensul, a fost scris de Herman Mankiewicz „în lipsa lui Orson Welles“ și doar cizelat de copilul teribil de atunci al filmului american, înainte ca tot el să-l transforme în, zic unii, cel mai bun film făcut vreodată. Mank, făcut după un scenariu scris de tatăl lui Fincher, funcționează ca o demonstrație că Citizen Kane îi aparține doar lui Mankiewicz, pentru că doar el era familiarizat cu figura lui William Randolph Hearst, magnatul american și patronul de presă care a fost sursa de inspirație pentru Kane.

Pe de altă parte, însă, filmul lui Fincher se străduiește prea mult să-și demonstreze poziția. Atât de mult încât Welles apare numai pentru câteva momente, ca zbir care doar pune presiune pe Mank și care n-o să-i poată înțelege niciodată geniul creativ. Pare că asistăm la o poveste spusă de alcoolicul Mankiewitz la beție, când, după prea multe pahare de whisky, a-nceput să explice că nu puțoiul ăla de Welles l-a creat pe Kane, ci el, care chiar a fost un apropiat al lui Hearst și a văzut mai întâi pe viu chestiile pe care mai târziu o să le pună în scenariu.

Nu știu cine spunea că Netflix e locul unde regizorii merg să-și facă cel mai prost film. Cam ăsta e și locul pe care-l ocupă Mank în filmografia lui Fincher. E genul de film despre care s-ar spune că e „pentru fanii genului“. În cazul ăsta, genul e istoria cinema-ului și în special a  Hollywood-ului. Dacă nu te preocupă subiectul, s-ar putea să adormi pe alocuri la acest film lung cu poveste non-lineară, plină de flashback-uri din tinerețea unui scenarist alcoolic a cărui soartă oricum nu te interesează prea mult. Dacă totuși te preocupă istoria cinema-ului, s-ar putea să urăști puțin filmul lui Fincher, pentru că prea-l ține la ușă pe Welles.

Mank (SUA, 2020). Regia: David Fincher. Cu: Gary Oldman, Amanda Seyfried, Lily Collins, disponibil de Netflix.