– Să vezi ce-am pățit, începu amicul să-și verse năduful asemeni unui vin bun într-o halbă de cristal de Murano. Am avut week-end-ul trecut aniversare. Dă telefoane, invită lumea, fă rezervare, stabilește meniul, în fine, alergătură. Masa rezervată în dreapta terasei, fix la ora 2. Și, cum e București și lumea întîrzie, am convenit cu ospătarul să aducă mîncarea la două jumătate. Decent, nu?
– Fără discuție. Și, ce-ai pățit, au venit toți cetățenii la două fără un sfert și au început să urle de foame?
– Nu, au venit normal. Care pe la două și ceva, care pe la trei… În fine, ei au venit. Mîncarea nu. S-a făcut trei, m-am dus după ospătar. „Maestre, mîncăm servețelele și paiele din pahare.” „Da”, zice, „bucătăria aglomerată, asta e, au oamenii aniversări azi. Dar nu e nimic, vine repede. În cinsprezece minute!” Am zis, hai, la asemenea dicție, sigur e precis. După altă jumătate de oră, sfertul de oră devenise zece minute. Pe la patru era „imediat”. Știi cît durează „imediat”? Jumătate de oră. Da, am comandat cu două zile în avans și am primit mîncarea cu doar două ore mai tîrziu. Sînt ferm convins că oamenii care veneau, se așezau la masă, comandau și mîncau sub ochii noștri lihniți își lăsaseră plasa la rînd la bucătărie de luna trecută.
– În fine, ai mîncat.
– Și am cerut nota. După care am cerut explicații. „De ce whiskey-ul e mai scump pe notă și mai ieftin în meniu? E taxă de autostradă între bar și terasă?” „Nu, dar v-am pus din ăla mai scump. E mai bun, vă spun eu.” „De ce avem atîta pîine pe notă, cînd noi te-am rugat insistent să nu aduci, că n-avem loc de ea pe masă?” „Sînteți sigur? Eu știam că v-am adus. Și deja am bătut pe casă, știți…” N-aveam chef să-mi stric ziua. „Bine, adu POS-ul să plătim.” „Știți, la noi tradiția e de 10%,” mi-a susurat chelnerul conspirativ. „Da’ asta n-o putem bate pe casă.” I-am făcut și eu din ochi, la fel de conspirativ. Am plătit, mi-a adus omul bonul înapoi, să nu uit cumva de șpagă…
-Și cît i-ai lăsat?
– Păi, să vedem. 10% era vreo 200, deci i-am lăsat 10 lei. Pe care mi i-a adus înapoi plin de indignare.
– Și ce-ai făcut?
– Am plătit taxiul cu ei.
Chelnerii de azi, parlamentarii de mîine, cam asa merge treaba la noi.
A propos de tip… io (canadian get-beget :P) vizitez patria muma impreuna cu un coleg englez. In ultima zi, luam masa pe undeva prin Baneasa si la sfarsit rog chelnerul sa ne cheme un taxi pentru Otopeni. Vine taxiu’, zic „la aeroport”, la care ala face o mutra si ne ia cu ” ‘ai don-le, ca daca stiam ca numa pana la Otopeni, nici nu veneam ca…”. Whatever, ii spun ca am cerut clar chelnerului sa ne ceheme un taxi pentru aeroport, asa ca sa nu-mi zica mie. Ma rog, ajungem la aeroport. Aparatul indica 10 lei. Cum opreste, se schimba in 12 lei. Englezul, care tinea cash-ul, imi intinde mie banii si zike „it was 10, right?”. Zic „no, no, it was 12”. „Oh, that’s okay” zice englezu „I already got 14”. Fac repede calculul, ma gandesc ca 15% bacsis e okay, iau banii si ii intind la nea caisa. Asta ia banii, se uita la ei, si cu un gest plin de scarba si dezamagire incepe sa mi-i future pe sub nas: „aaa… ca toti romanii, nenorocitii, ce naiba…” Raman blocat: „care-i problema?” „Pai domnu’ (englezu, of course) a vrut sa-mi dea 20 de lei (a dedus el din conversatia noastra), da’ TU nu l-ai lasat. Daca stiam nici nu va mai luam…” Prima reactie a fost sa bag mana in buzunar, sa-i mai dau din maruntisul pe care il aveam. A doua reactie a fost sa-mi ignor beculetzu rosu si sa-mi tin gura, ca nu are nici un rost sa-ti pui mintea cu prostii. A treia reactie – am vrut sa-l fac de tot cacatu’. apoi sa-i rup capu’ cu dintii. Apoi intr-o clipa mi-am amintit ca tocmai plec, si m-am intors instantaneu la a doua stare. Mi-am luat bagajul, frumos, si am pasit tacut si hotarat in aeroport, cu curu la bucuresti.