Între 1916 și 1920, deasupra teritoriului României Mici care devenea, încet-încet, teritoriul României Mari s-au dat lupte uitate. Pe lîngă războiul dus pe pămînt de batalioane și divizii, a existat și un război dus în aer. Se cunosc numele aviatorilor, modelele de aeroplan și isprăvile aviației române, dar au fost dați uitării cu totul luptătorii din Secția Aerostație.
Cine erau ei? Erau soldați antrenați să lupte cu balonul, adică să stea liniștiți în nacelă, să țină ochii închiși pe durata ascensiunii, apoi să-i deschidă și să scruteze orizontul prin binoclu. Informațiile acestor aeronauți ajungeau la bateriile de artilerie, iar tunarii își puteau regla tirul fără să mai tragă și asupra propriilor trupe. Dată fiind curbura Pămîntului, pe care țăranii ridicați la cer o puteau constata, dar nicidecum înțelege, observația de la înălțime putea indica artileriei ținte „în unghi”, pe care pîndarii cocoțați în copaci sau pe mușuroaie de pămînt nu le puteau zări.
Secția Aerostație avea zece companii și făcea parte din Batalionul de Specialități, alte specialități fiind telegrafia fără fir. Comandantul secției era căpitanul Ioan Iarca, născut la Rîmnicu Sărat, un ofițer pasionat de inginerie, care făcuse din cele Cinci săptămîni în balon ale lui Jules Verne biblia sa personală. Căpitanul Iarca mîna în luptă baloane Caquot, de producție franțuzească, și trei „uzine” mobile de hidrogen, care urmau flotila la sol. Caquot erau baloane captive, umplute cu hidrogen și priponite cu frînghii, așa cum țin copiii zmeiele. Spre deosebire de adversarele lor germane Drachen, care aveau o formă ovală și un soi de cîrmă construită tot din pînză umflată cu hidrogen, baloanele Caquot aveau cîrma mai elaborată, amintind de eleroanele și profondorul unui avion modern.
La o adică, ambele tipuri de baloane se deplasau cu viteza de alergare a mînuitorilor de la sol. Și cele nemțești, și cele franțuzești ardeau la fel de repede dacă antiareriana prietenă sau inamică reușea să le nimerească în plin.
De obicei, baloanele Caquot stăteau înapoia frontului, dar se întîmpla adesea să fie atacate de aviația dușmană. Pentru aceste situații, soldații din nacelă lăsau baltă binoclul și puneau mîna pe puști. Apoi, cînd balonul mitraliat începea să ardă așa cum îi stă bine hidrogenului, puneau mîna pe parașute și săreau, fiindcă viteazul căpitan Iarca prevăzuse aceste situații.
Uneori, foarte rar, în ajutorul baloanelor venea aviația română, adică două triplane de pînză, înarmate mai mult cu îndrăzneală și bizuindu-se mai mult pe zgomot. Atunci, în raportul pe care-l înainta Marelui Cartier General, căpitanul Iarca se referea la „bătălii aeriene complexe”.
Acești eroi neștiuți, trecuți de multe ori la rubrica „observație meteorologică”, au înfruntat, de multe ori, teribilii ași ai aerului germani. Și chiar dacă, aproape întotdeauna, s-au văzut nevoiți să sară din nacela pîrjolită, n-au șovăit să se urce iar în următoarea.
Căpitanul Ioan Iarca a ajuns pînă la urmă general de brigadă și s-a retras, cu toate decorațiile pe piept, în 1940, înainte ca memoria aliatului sovietic să-l ia la ochi.
1.734 de vizualizări
