Eram curios să văd cum arată „un horror cu buget infim (sub un milion de dolari), filmat în cea mai mare parte în România, la Studiourile MediaPro“, care „a dat lovitura în SUA, în week-end-ul de lansare reuşind încasări de 34,5 milioane de dolari“. Box Office Mojo confirma, deunăzi, ceea ce scria gandul.info acum două luni, într-un stil jurnalistic care-n terminologia porno se cheamă „self sucking (cock)“.
The Devil Inside* are încasări de peste 53 de milioane de dolari. Ca business, e o lovitură. Dar una comparabilă cu ţepele pe care le dădeau şmecherii din anii ’90, devalizînd o reţetă de succes cum părea a fi Bancorex-ul. Îmi imaginez că banii ceruţi înapoi de spectatori depăşesc 45 de milioane. Şi că mama regizorului e deja la terapie intensivă din pricina atacurilor de sughiţ. Să vă explic. Acest horror demonic este, într-adevăr, infim. E ca şi cum, invocat de o mînă de tocilari satanişti, Necuratul s-ar întrupa într-o cameră de cămin studenţesc. Şi, în loc să dezlănţuie, imperial, Apocalipsa, Aghiuţă ar emite un pîrţişor c-un vag aer de pucioasă, cerîndu-şi apoi scuze pentru lipsa de maniere.
Cea mai enervantă e lipsa totală de logică. În 1989, o bestie umană comite o triplă crimă în timpul unui ritual de exorcizare. În zilele noastre, fiica ei decide s-o viziteze la spitalul din Roma, unde criminala (declarată nevinovată de justiţia americană!) fusese misterios transferată în scopul de a fi tratată (sau studiată sau ceva). Tînăra se ocupă c-un documentar despre exorcizare, iar în acest scop delicat – minune! – i se deschid larg toate uşile Vaticanului. Cele ale şcolii de exorcism (nu glumesc), apoi uşile spitalului, unde i se permite s-o ardă lejer, hipstereşte, cu posedata. Inclusiv cînd devine clar că preoţii care o însoţesc vor executa un ritual ilegal de scoatere a dracilor din pacient. Ca-n filmele clasice cu proşti, cei doi exorcişti subversivi se lasă cu seninătate filmaţi deşi, lucrînd fără aprobarea unui consiliu episcopal, riscă excomunicarea!
Melanjul de aiureală laică şi catolicism horror e, pur şi simplu, insultător. Pentru inteligenţa sau bunul-simţ al spectatorului. Pentru reţeta fondată, în 1973, prin The Exorcist. Pentru Diavol în general, ale cărui manifestări sînt aici piţifelnice şi amatoristice, pe măsura bugetului. În fine, pentru subgen – aşa-numitul Found Footage – care poate fi remarcabil (Cloverfield) sau măcar frecventabil (Paranormal Activity, Rec). E neapărată nevoie de un exorcist pe bune: e clar că regizorul William Brent Bell se chinuie. Trebuie să-i scoată cineva filmele din cap.
* SUA, 2012. Regia: William Brent Bell; cu: Fernanda Andrade, Evan Helmuth, Ionuţ Grama.
Dacă doriţi să recomand
1) True Grit / Adevăratul curaj (SUA, 2010; regia: Ethan & Joel Coen). La HBO – vineri, 16 martie, ora 2. Pentru cine n-a văzut originalul lui Henry Hathaway, acest remake va fi o surpriză plăcută. Pentru fanii fraţilor Coen e o provocare. Cum adică, un western fără umor negru sau evreiesc?
2) Splendor in the Grass / Splendoare în iarbă (SUA, 1961; regia: Elia Kazan). La TCM – luni, 19 martie, ora 0,25. Un clasic foarte bine scris despre dragostea pură, care nu cedează presiunilor carnale. Ştiu, sună total neatractiv şi, practic, perfect anacronic. Dar cînd e vorba de Natalie Wood şi, mai ales, Warren Beatty (splendid de tînăr şi dement, ca de obicei), poţi accepta că drama e uneori mai importantă decît sexul.
3) La Città delle donne / Cetatea femeilor (Italia-Franţa, 1980; regia: Federico Fellini). La PRO Cinema – sîmbătă, 17 martie, ora 22. Nu e un Fellini de raftul întîi. Dar povestea unui afacerist (Mastroianni, fireşte) care devine prizonierul unor femei nebune într-un hotel fără ieşire îţi dă de gîndit, mai ales dacă ai fantezii masochiste.
Deci care va sa zica `Splendoare in iarba este `despre dragostea pura, care nu cedeaza presiunilor carnale`?! Haoleu, Vasile, dupa ce ca tinereii sunt nestiutori ii mai induci si-n eroare…