Pe la sfîrșitul anilor ’80, în București nu se mai puteau face lansări de carte. Editurile nu mai aveau voie să publice poza scriitorului pe coperta a patra a volumului său. Singurul autor căruia cenzura îi îngăduia acest lux de imagine era Nicolae Ceaușescu. Doar prin provincie se mai făceau lansări de carte, cu autorul de față, dar și acelea la adăpostul strategic al Festivalului național „Cîntarea României”. Și iată cum. Ca să nu rezulte că prin provincie se făcea cultul personalității vreunui scriitor anume, omul se trezea ambalat, pe afiș, în rolul de cîntăreț al României. Lumea se prinsese cum venea treaba și venea la aceste lansări de carte clandestine, știind că una scria pe gard și alta se va discuta la întîlnirea cu autorul.
Laurențiu Ulici, care nu era disident pe față, dar nu înghițea nici „Cîntarea României”, nici pupincurismul ceaușist, le promitea scriitorilor pe care-i convingea să meargă la lansarea cărții lor în țară că nu-i bagă în vreo ciorbă cu partidul și conducătorul. Cînd organizatorii locali începeau cu „Sub înțeleapta îndrumare a celui mai iubit fiu al poporului și sub egida «Cîntării României»… ”, autorul care avusese încredere în Laurențiu făcea fețe-fețe. Așa le fusese vorba?!
Criticul, calm, aștepta să-și termine gazda cuvîntul și apoi zicea: „«Cîntarea României» e în altă parte! Eu sînt afon, iar scriitorul pe care vi-l prezint nu cîntă decît în baie, cînd are apă caldă, ceea ce, cum știți, nu i se poate întîmpla decît rareori!”. Careva din fundul sălii începea să-l aplaude. De obicei, era oaia neagră a orașului, de care se ferea toată lumea, dar, după cîteva secunde de ezitare, toți cei din sală se luau după aplauzele sale, inclusiv turnătorii locali, care după aceea mai adăugau ceva la dosarul de urmărit al lui Ulici.
