Un poet melancolic și timid, subțire la corp și palid la față, are bustul turnat în bronz la intrarea în Predeal. Mihai Săulescu a luptat și a căzut într-un avanpost al armatei române, pe 30 septembrie 1916, la prima cotitură a șoselei care vine dinspre Brașov. Un glonț fabricat în Westphalia, în atelierele Krupp din Essen, așezat într-o ladă de lemn de brad, transportat cu camionul pînă la Budapesta și apoi cărat în cartușiera unui soldat austriac din Divizia 51 austro-ungară, aflată sub comanda generalului Von Staabs, a întîlnit pieptul fragil al poetului Săulescu și i-a străpuns inima.
Ca să întîlnească acest glonț, Mihai Săulescu s-a născut la București în februarie 1888, în familia ofițerului pasionat de pictură Nicolae Săulescu. A urmat liceele „Sfîntul Sava” și „Matei Basarab”, apoi, pentru doi ani, Conservatorul de Artă Dramatică. Crescut lîngă șevaletul tatălui, Mihai a arătat o sensibilitate naturală pentru arta lirică, pentru introspecție și pastel, pentru fluturi, reverie, suspin și tandra îmbrățișare a dezamăgirii. Drumul său spre impactul fatal de la intrarea în Predeal a parcurs etapele minuțioase ale unei cariere literare discrete, alimentată de o pasiune fierbinte, dar săracă în posibilități.
În 1906, cînd Mihai publică primul său volum de versuri, pe care îl va retrage, furios, din librării, plumbul care urmează să-l omoare e extras din minele din Nassau și din Saxonia. În 1911, cînd poetul nostru începe să publice în revista Cosînzeana din Orăștie poeme mai așezate, tubul cartușului mortuar e turnat într-o fabrică din bazinul Ruhr-ului și expediat la Arsenalul Armatei Imperiale.
Să nu fi fost dorința patriotică a tînărului poet, care s-a înrolat voluntar în Regimentul 46 Infanterie pe 21 august 1916, glonțul despre care vorbim s-ar fi pierdut în trunchiul unui fag de la poalele trecătorii Predealului, ori s-ar fi strivit de o stîncă de bazalt oarecare. Dar acest glonț, din a cărui traiectorie fatală s-a născut o statuie făurită de Oscar Han, s-a ciocnit cu destinul unui poet român minor și i-a procurat un soclu pe care literatura, poate, nu i l-ar fi dat.
Bravura, însă, i-ar fi putut da mai multe, fiindcă, în scurta sa participare la război, Mihai Săulescu a luptat și la Flămînda, și în marea bătălie de la Ghimbav-Brașov. Și-a părăsit logodnica pentru idealul unirii. „Mă duc să-mi beau șvarțul pe culmile Carpaților, să mă căsătoresc cu Transilvania”, i-a spus la plecare. Iar nunta, ca și înmormîntarea, a fost însoțită de salve de tun.
