Umor spumos cît poftești, vorbe de spirit galic cu sclipici în pagini încîntătoare, personaje excelent conturate, unul și unul, dar pe măsură ce dai paginile, senzația că ai de-a face cu o mașinărie care arată splendid, dar funcționează în gol. În parodia asta de policier tot ceea ce se întîmplă e un pretext ca mașinăria să intre în funcțiune. Poate că pentru cititorii lui Pennac, care-l cunosc pe Malaussène din alte romane, trebușoara asta are efect sigur, ca – să zicem – aparițiile pe scenă ale lui Dem. Rădulescu, care n-avea nevoie să deschidă gura ca să facă publicul să rîdă în hohote. Însă pentru cineva care tocmai a făcut cunoștință cu personajul lui Pennac și cu clanul acestuia, rețeta nu funcționează. Îți dai seama că autorul e un meseriaș de mîna întîi, dar tragi nădejde că firele poveștii pe care el le tot întinde pe masă sînt parte dintr-o țesătură, ceva, ca în totuși romanele polițiste, nu doar ca să ducă mai departe un spectacol de vorbe bine aduse din condei.
Treptat, însă, te prinzi că adevărata miză a romanului e lumea literară din Franța, o lume în care toți știu să scrie după rețete de succes, dar numai cîțiva fericiți sparg piața cu cărți care se vînd în sute de mii de exemplare. Ceea ce nu înseamnă că ăștia după care aleargă editurile n-au și ei rețetele lor. Își povestesc întîmplările de familie, dîndu-și de gol rubedeniile într-un asemenea hal, încît nefericiții deveniți personaje de roman se văd siliți să dea dezmințiri în presă sau ajung să-l cheme în judecată pe autor, pentru calomnie. Căci adevărul romancierului poate însemna să-și transforme rubedeniile, din cetățeni onorabili, în obsedați sexual, incestuoși sau chiar pedofili, fiindcă așa i se pare lui sau, mai rău, fiindcă asta e calea cea mai sigură către scandalurile care atrag irezistibil cititorii, chiar dacă adevărul autorului e o minciună ordinară.
Un roman care începe cu o răpire nu mai e un lucru neobișnuit, de acord, dar dacă răpitorul e chiar fiul persoanei răpite, treaba începe să sune promițător. Cum ar trebui să fie însă răpitul pentru a atrage atenția cititorului? Personaj pozitiv care să excite compasiunea celui ce a cumpărat cartea? Fumat! Așa că George Lapietà e un ticălos bogat, plin de defecte, cinic și neîndurător, capabil de cele mai mari porcării, dar care pozează cu atîta convingere în filantrop că ajunge să-și închipuie că asta e adevărata lui natură. Cît despre răpirea lui, aceasta e anunțată într-o lungă frază fastuoasă, după care vocile de tot felul care și-au făcut apariția în roman se amestecă din nou într-un cor pestriț în care unul visează la țîțele unei tipe, altul simte nevoia să urineze urgent, iar altul/alta reacționează la vestea care tocmai a cutremurat media. Ca și vorbele lor misterioase, porcoase sau de un cinism care te îngheață, personajele lui Pennac te bruschează sau te lasă cu gura căscată atunci cînd îți dai seama ce hram poartă.
Într-un roman-foileton realist, toate aceste personaje ar părea neverosimile, dacă nu chiar involuntar ridicole, iar autorul lor un grafoman caraghios. În parodia lui Pennac, lucrurile funcționează pe dos – așa că un personaj cu cît e mai neverosimil, cu atît te cucerește mai mult, ca judecătoarea cea bătrînă și grasă, neglijentă și de o urîțenie monumentală care e de fapt verișoara tinerică și subțirică a lui Malaussène, personajul care știe că e personaj, dar un personaj celebru, încît stîrnește invidia rubedeniilor sale. Toată această retorică a defectelor literare transformate în calități și a neverosimilului transformat în realitate curentă merge cît merge, dar de la un punct încolo, în funcție de răbdarea fiecăruia, ți se urăște cu ea. Asta dacă nu faci parte din categoria cititorilor care i-au căzut prizonieri de bunăvoie lui Pennac încît, ca și fanii de pe vremuri ai lui Dem. Rădulescu, sînt fermecați de el, chiar dacă ceea ce le oferă nu e mare lucru.
Daniel Pennac, Cazul Malaussène I. M-au mințit, traducere de Gabriela Vieru, Editura Polirom, 2025.
3.315 vizualizări
