La invitația NTOS, National Tourism Organization of Serbia, ajungeam pe la început de iunie la Niș. Via Aeroportul „Nikola Tesla“ din Belgrad, unde un nene cu mașina lăsată pe avarii mă aștepta la ieșirea din terminalul Sosiri, cu un carton pe care scria numele meu. După vreo două ore și ceva de accelerare continuă pe autostradă, intram, deci, în al treilea oraș, ca mărime și număr de locuitori, al celor mai buni vecini ai noștri după Marea Neagră, și, peste alte cîteva zeci de minute, în Tami Residence, principalul hotel de patru stele local.
La cina cu rakija, mîncare tradițională sîrbească și lăutari activați în modul Bregovic din cîrciuma Nislijska Mehana, aveam să-i cunosc și pe amfitrioni (Tamara, reprezentanta NTOS, și Milan, șeful Nature Travel Office), și pe ceilalți invitați: Ken și „Barbie“ Lara din Malta, Mane și Ana din Macedonia de Nord, Nikola din Slovenia, Ivana din Banja Luka și Kathi, nemțoaica măritată cu un bosniac care trăiește de vreo trei ani la Sarajevo. Cu excepția lui Nikola, fotograf profesionist și specialist în imagini spectaculoase, toți ceilalți vloggeri și instagram-eri, influencer-i cu ’jde mii de urmăritori pe rețelele de socializare. De ce ne-a strîns gazda NTOS pe toți aici? Păi, pentru ca Milan și colegii lui de agenție de turism cu experiență de 12 ani în organizarea de ture de aventură pentru grupuri de montaniarzi să ne arate, nouă și cititorilor/urmăritorilor noștri, frumusețile Balcanilor sîrbești, într-un program de expediție turistică prin natura sălbatică a munților Stara Planina, masivul situat în sud-estul țării, la granița cu bulgarii.
Dar, pînă să plecăm în aventurile montane pregătite pentru noi de Milan & Co, aveam să facem cunoștință cu orașul lor. Simpaticul ghid Dușan ne-a făcut un tur de Niș de vreo trei ore, declanșînd peste noi o adevărată avalanșă verbală de informații istorice, sociale și culturale. Locul natal al lui Constantin cel Mare, împăratul roman care a adoptat creștinismul ca religie de stat pentru întregul imperiu, are un peisaj urban asemănător orașelor românești de aceeași mărime, 200-250.000 de locuitori: case vechi, blocuri gri, socialiste, și clădiri moderne, de secol XXI, cu o singură excepție – elementele arhitectonice moștenite de la stăpînirea otomană. De la locomotiva care trăgea vagonetele cu cărbunele minei Jelasnica din apropiere, expusă, acum, lîngă statuia cu stea roșie a unui important personaj comunist și o bucată de peron de gară, într-o piațetă, pentru selfie-urile trecătorilor, la strada fostelor ateliere meșteșugărești transformate în cafenele – kafane, cum le zic cei de-aici – și restaurante (nișenii beau multă cafea preparată în stil turcesc), mi s-a părut că ne plimbăm printr-o Timișoara ceva mai mică și mai provincială – fast-food-urile cu pleșcavița (cea mai mică, cea de 100 de grame, costă 160 de dinari, aproximativ 7 lei) au întărit impresia asta.
Turul cu stații la biblioteca cu postere și colaje de poze vechi lipite pe ferestre, muzeul de arheologie, pietonala cu pasaj subteran umplut cu spații comerciale și piața centrală cu statuia ecvestră a unui lider politic local și luptători sîrbi pentru libertate pe soclu avea să se încheie la arteziana cu lumini colorate de lîngă podul peste falezele rîului Nișava spre cetatea Nișului, inițial fort roman de secol II. De fapt, pentru că Dușan mai avea ceva de explicat, în incinta fortăreței, un parc imens, cu terase, kafane, Muzeu al Jazz-ului și birou de informare turistică, în complexul porții, unde un angajat plictisit aștepta clienți. Sau, mai degrabă, ora închiderii.
Ne-am întors la van-ul 8+1, shuttle către hotel, fix înainte ca o ploaie torențială să ne bage sub duș ceva mai rapid decît a făcut-o fiecare după ce-a ajuns în cameră. În program urma o seară culinar-muzicală într-o altă cîrciumă tradițională locală, Kafana Meze, și dimineața plecării în marea aventură.
(va urma)
