Hortensia Papadat-Bengescu a avut tradiție militară în familie prin tatăl ei, Dumitru Bengescu, ofițer superior al Regimentului 10 Putna. Conu’ Mitică a fost combatant activ încă de la Războiul de Independență, unde s-a distins ca locotenent și apoi căpitan în luptele de la Grivița, Rahova și Plevna. Turcii au ținut morțiș să îl omoare, dar n-au reușit decît să-l rănească și să-l facă să șchioapete ca un erou, întreaga viață.
Hortensia n-a apucat să publice înainte de măritiș, dar pasiunea ei pentru literatură a fost mai precoce decît cea pentru soț. Scria jurnale, poezii și scurte povestiri despre nimicul vieții burgheze și imposibilele iubiri. Magistratul Nicolae Papadat a luat-o de nevastă pe cînd ea avea vîrsta de 20 de ani și a copleșit-o cu atenție și cu copii. Nicolae a tîrît-o după el prin micile tîrguri pline de noroi pe unde îl repartizau imperativele Justiției române, așa că schițele literare ale Hortensiei poartă, pe lîngă petele lăsate de cei patru copii, și amprenta localităților Turnu Măgurele, Buzău, Constanța și Focșani. La Focșani, familia Papadat a ajuns în 1910. Nicolae a fost numit șef la tribunalul municipal și, vreme de șase ani bătuți pe muchie, cei doi soți și copiii lor au așteptat războiul într-o plictiseală cum numai în viitoarele romane o găsești.
Cînd, în sfîrșit, războiul a ajuns la Focșani, au constatat că era un război de retragere, plin de suferință și dezamăgire, urmat, la mică distanță, de morți și de răniți. Hortensia a lăsat baltă literatura și celelalte pasiuni burgheze și s-a înrolat ca voluntară în brigada Crucii Roșii, instalată în gara din Focșani. Trenul care aducea cadavre și mutilați de pe front a prins rol principal în romanul Balaurul, publicat după război. Hortensia s-a luptat zi de zi cu moartea, cu agonia, cu durerile insuportabile ale răniților, a stat la căpătîiul muribunzilor, i-a salvat pe cei cu ceva mai mult noroc, a luptat cu o energie nebună, cot la cot cu medicii, pentru a păstra în viață cît mai mulți țărani năuciți de violența și absurdul războiului.
Înaltă, blondă și solitară, matură și distinsă, Hortensia a trăit războiul ca un soldat de rînd, s-a hrănit cu gîndul sacrificiului și al victoriei. A scăpat cu viață din bombardamente și incendii și, după război, cu ajutorul lui Garabet Ibrăileanu și al marelui critic Eugen Lovinescu, a reușit să dea literaturii române același impuls european pe care generalul Berthelot și Misiunea sa Franceză l-au dat armatelor române.
