Singura mea experiență de ziarist adevărat a fost la Cotidianul. Mi-a dat telefon Nae Prelipceanu și m-a întrebat dacă nu vreau la ziarul lui Rațiu. Habar n-aveam dacă voiam sau nu. Pînă în '90, orice intrare în presă sau edituri îmi fusese interzisă – nu eram (și nici nu voiam să ajung) membru de partid. Îmi fusese bine la librărie? Unii spun că da, alții clatină din cap cu îndoială. Pe scurt, ca să nu mai tăiem firul în patru, dădusem la fiecare inventar între trei și patru mii de lei. Cam la atît se ridica paguba anuală. Cititorul să tragă singur concluzia.
Da, dar în '91 lucrurile se schimbaseră. Eram tînăr, entuziast, uram FSN-ul din întunericul ficaților. Nu-mi plăcea Ion Rațiu – îmi părea demodat și anacronic –, dar un ziar era un ziar, o experiență nouă, vie, nemaivăzută. Apoi era salariul. Inimaginabil. Și iluzia binefăcătoare a libertății. Așa că m-am prezentat. Am bătut palma cu Doina Bâscă, viitorul director al publicației. Cotidianul urma să fie primul ziar făcut pe calculator și eram fascinat. Între plumb și imprimantă străluceau ani-lumină. Ecranele de 19 inci păreau uriașe. Computerele (care valorau, fiecare, între șapte și zece case) mă ademeneau ca pe musculițele de oțet. Aici era de mine.
Și tot aici am aflat un lucru ciudat. Antrenorul Brian Jones (de la The Guardian) ne bătea la cap să fim obiectivi, să ne luăm informația din două surse, să nu batem cîmpii. Păi, cum, după atîta amar de timp, în care răbdasem în tăcere, vorbele dădeau năvală. Ce informație? Păi, eu aveam păreri! Cu și mai mare uimire am văzut că textele trebuie să încapă în spații dinainte calculate. Am învățat că libertatea nu durează decît cîteva minute, urma corvoada.
Printr-o nebunie care numai mie îmi fusese hărăzită, eram șeful primei pagini – pagina de știri. Pe vremea aia, ziarele aveau patru pagini. Iar știrile se obțineau greu, foarte greu. Așa i-am angajat pe tinerii reporteri Ondine Gherguț, Gabriel Klimovicz, Cristian Crisbășan, Loredana Defta, Mădălina Crețulescu, Mihnea Vasiliu, Radu Dragomir, Ilinca Crețulescu, Mihai Ștaub, Cristi Răuțu, Daniel Stanciu, Lucian Gheorghiu (să mă ierte cei pe care i-am uitat). Băieții și fetele alergau de dimineața pînă seara, veneau cu aparatele lor de acasă și prindeau din zbor meseria. Meserie pe care o învățam lîngă ei. Dar, cum tot ce e bun nu-i mult, într-o zi a venit și hîrtiuța de demitere, iar viața mea a cîrmit-o brusc. Totuși, am mai profitat o dată de existența mea cotidiană, fără să se prindă conducerea. În '92 mi-am tras o bursă pentru jurnaliști, hăt, în America. Mersi, papa Rațiu!