Cronica româno-română a insuportabililor ani ’90

Cum de am ajuns aici?! Asta e întrebarea cea mare pe care și-o pune Vasile Ernu în cea de-a doua carte despre soarta generației sale. Dacă în Sălbaticii copii dingo era vorba despre adolescența sovietică a lui și a congenerilor săi români din Basarabia, în nou apăruta Generația canibală a venit rîndul descoperirii României și a Occidentului.

Cu un an înainte de prăbușirea URSS-ului, cînd gubernia în care au copilărit își redescoperă identitatea, pînă să-și proclame independența, busola acestor adolescenți arată Vestul. Mai întîi către România, unde se duc la facultate, apoi spre Occidentul tot mai îndepărtat. Băieți și fete își fac bagajele și iau trenul care duce dincolo de Prut. Așa începe aventura. O aventură care ține pînă azi. O reușită pentru unii, un eșec pentru alții – fiecare cu povestea lui în această expediție în spațiu și în propria sa conștiință.

Cînd basarabenii ajunși la Iași urmează să fie repartizați prin cămine studențești, o funcționară din administrație exclamă „Au venit rușii!“, își amintește Ernu, lovit și azi în sensibilitate de categorisirea femeii. Că nu erau ruși, asta știau sigur adolescenții veniți să studieze în țară. Dar cum erau, de fapt? La întrebarea asta, Ernu se tot întoarce, iritat că basarabenii sînt priviți otova de mulți dintre frații din țară. Fuseseră toți cetățeni sovietici, dar în rest o sumedenie de diferențe între ei. Un adolescent basarabean plecat de la țară vorbea rusește cu accent, ceea ce putea fi un handicap cînd se vedea printre ruși. Dacă venea la Chișinău de la țară sau din vreun orășel de provincie, tînărul basarabean trebuia să-i ajungă din urmă pe colegii lui „moldoveni“ născuți, crescuți în Capitală, care citiseră mai multe cărți decît el și știau mai multe decît el.

Care era totuși avantajul basarabeanului venit din rural, față de cei din urban? Uriașa lui capacitate de a munci și de a remonta handicapurile de tot felul în competiția cu urbanii. Handicapuri care însă nu erau catastrofale ca mai tîrziu pentru copiii de țărani și de muncitori din Basarabia. Venit în România, Ernu constată că și aici funcționează aceleași handicapuri care se tot măresc pînă la a deveni de netrecut pentru copiii de la țară sau din medii proletare. Însă în condițiile nenorocite ale crizei din anii ’90, cînd la oraș încep „disponibilizările“ – șomajul adică –, viața în urban devine mai greu de înfruntat decît sărăcia de la țară. Atunci, își amintește Ernu, femeile făceau față mai bine decît bărbații nenorocirilor de tot felul pe care le aducea șomajul. Copiii aveau cel mai mult de suferit de pe urma disponibilizărilor – făceau foamea și mîncau bătaie de la tatăl care se apucase de băut, ca să uite de umilință.

Pentru adolescenții basarabeni veniți la studii la „real“ sau la „uman“, viața la cămin era o plasă de siguranță de care nu se grăbeau să se despartă, fiindcă după aceea nu-i aștepta nimic bun. În anii crizei, în competiția dintre toți studenții din România și din Basarabia, cei ce terminau facultăți tehnice, inginerii, se descurcau mai bine decît cei de la facultățile umaniste, își amintește absolventul de Filosofie Vasile Ernu care acum, la 50 de ani, visează să colinde toată România cu trenul. Nostalgie, crede el, după trenurile studenției sale din cea de-a doua patrie, Trenul Foamei, care l-a dus prima oară la Timișoara, și Sîrma, care ajungea la București, cu vagoanele lor altfel decît cele sovietice și în care sărăcia și mizeria erau altfel decît cele din prima sa patrie.

Generația canibală, această a doua carte de amintiri a lui Vasile Ernu, e cea mai acută și mai demnă de ținut minte cronică româno-română a insuportabililor ani ’90.

Vasile Ernu, Generația canibală, Editura Polirom, 2024.

1.126 de vizualizări