CTP la munte și pe Marte. Episodul 3: Planeta fără insulte

– Domnule Prelipceanu, știi ce ești dumneata? O girafă mirată.

Cosmin Prelipceanu a făcut ochii mari și a rămas cu gura căscată, ca o antilopă confuză.

– Ba nu! Ești o antilopă confuză!

– Domnule Popescu…

Nava spațială „Simona Halep” gonea prin spațiu ca o pisică speriată. Ne aflam amândoi în fața panoului de control și verificam parametrii deplasării. Aveam destulă benzină cât să ne băgăm și-n fund (nu încercați asta acasă, nu e cine știe ce) și motoarele funcționau ireproșabil, ca un cenaclu de literatură science-fiction în anii sumbri ai regimului Ceaușescu.

Și totuși, ceva lipsea. Degeaba îți merge bine dacă n-ai alături un suflet pe care să-l insulți și pe marginea căruia să brodezi cele mai înjositoare comparații animaliere. Pe bietul Prelipceanu îl epuizasem. Auzise de la mine toate ocările posibile și nu mai era deloc distractiv să-l insult. Îmi trebuia ceva nou, o provocare. O creatură inteligentă a cărei ureche n-a fost niciodată perforată de vorbele mele caustice, dar pline de adevăr.

– Vezi vreo planetă prin apropiere? Trebuie să oprim.

– E o zonă periculoasă a galaxiei, domnule Popescu. N-aș vrea să-mi ia cineva ochelarii, să-i arunce pe jos și să-i joace-n picioare.

– Îmi asum acest risc.

Nava spațială „Simona Halep”, grațioasă ca o mangustă metalică, a intrat în atmosfera planetei cu acea îndrăzneală pe care-o au urșii flămânzi atunci când nu fug din calea mea. Am găsit un loc bun de aterizare la marginea unui oraș. În apropiere păștea o cireadă de bivoli, aceste cornute mândre care-i dau omului toate cele trebuincioase vieții: carne, lapte, blană și termen de comparație în insultele animaliere. Trebuie să fii prost ca un bivol ca să nu pricepi asta.

Prelipceanu a deschis ușa navei și a închis-o la loc atunci când a zărit bivolii.

– Domnule Popescu, mie mi-e frică de vaci.

– Nu fi ridicol. Nu-ți fac nimic vacile. Nici măcar nu pot folosi limbajul uman, ca să te insulte.

Prelipceanu a deschis din nou ușa navei și am sărit amândoi afară. Cățelușa Ostapenko a venit după noi și-a început să latre la turma de bivoli, ca un prădător natural care nu și-a uitat obiceiurile din tinerețe, deși au trecut mulți ani-lumină de atunci.

– Simt că azi e ziua mea norocoasă, domnule Prelipceanu. Azi o să insult pe cineva. O să construiesc o comparație animalieră complexă și-o să rămână lumea cu gura căscată atunci când o să remarce acuratețea ei.

– Nu cred că-i indicat să-i jigniți pe băștinași. Am putea avea probleme.

– Ce prostii spui! E vorba de libertatea cuvântului aici, normal că pot să-i insult. Libertatea cuvântului e sfântă. Te somez să nu mai spui asemenea prostii, pentru că-mi poluezi creierul cu lipsa lor de sens. Natura nu s-a mobilizat să construiască un creier pozitronic așa de performant ca al meu ca să-l inunzi tu cu enormități fără logică.

Ne-am apropiat de turmă ca să stabilim primul contact cu păstorul ei. Printre bivoli am zărit silueta pitică a unui tip îndesat. Privea în gol și dintr-un colț al gurii îi curgea un firicel de scuipat subțire ca hotarul dintre talent și nebunie.

– Iată prima victimă! i-am spus lui Prelipceanu, suficient de tare cât să mă audă și păstorul. Un bursuc dement!

– Domnule Popescu, nu-i frumos…

– Stați fără grijă, a intervenit păstorul. Nu mă supăr. Prietenul tău are dreptate. Ca specie, chiar sunt bursuc și recent medicul de familie m-a diagnosticat cu demență. De-aia autoritățile m-au trimis să păzesc turma și nu mi-au dat un job mai serios, la birou.

Bursucul dement le-a povestit apoi unor cunoscuți despre acuitatea mea perceptivă și-așa am devenit eu o mică celebritate pe planeta lor. Fac eu ce fac și tot la televizor ajung. Nu trecuseră trei zile de când aterizasem pe acea planetă și eram deja invitat în cel mai popular talk-show al emisferei.

– Îi avem alături de noi pe C.T. Popescu și pe Cosmin Prelipceanu, doi oameni de presă și exploratori care vin tocmai din cealaltă parte a galaxiei, a spus gazda show-ului, un tip lung și păros, care-mi inspira o creatură blănoasă semiacvatică.

– Mulțumim pentru invitație.

M-am întors apoi spre Prelipceanu și l-am înghiontit să facă la fel.

– Mulțumește-i și dumneata, domnule Prelipceanu! N-ai auzit ce-a zis de noi această vidră borâtă?

În acea secundă, panica s-a așternut pe fața lui Prelipceanu ca o husă de Dacie pe vechea mea Dacie.

– Domnule Popescu, vă rog, fără insulte.

– A, dar nu e nici o insultă, a intervenit împăciuitor gazda emisiunii. Eu chiar sunt o vidră borâtă. Ca specie, sunt vidră de apă dulce, iar mama mea, din cauza unor complicații medicale, a trebuit să mă nască pe gură. Tehnic vorbind, chiar sunt borâtă. N-am de ce să mă supăr.

Ceva nu mergea bine. Parcă nu reușeam să ne înțelegem cu băștinașii, pentru că prea erau de acord cu tot ce spuneam. Nici măcar pe sunetist n-am reușit să-l insult. După ce l-am făcut hamster libidinos cu moț, am aflat cu stupoare că el chiar e hamster, are un apetit sexual prodigios și-i atârnă un smoc de păr în frunte. Doamne, pe ce planetă m-ai adus? Trebuia să plec urgent de acolo.

– Îmi pare rău, băieți, sunteți oameni de treabă, dar noi ne retragem pe nava noastră, că am uitat ceva pe foc.

M-am ridicat de pe scaun, mi-am scos lavaliera și mă pregăteam să plec din platou, când un urlet furios a căzut peste noi ca o remorcă de resturi manejere.

– Băăăăăi! au strigat gazdele noastre. Pe cine faci tu oameni? Vezi că noi am vorbit frumos cu tine, băi cheliosule.

1.938 de vizualizări