Povestea asta mi-a adus-o în minte Florin Reguș Seserman, fiul scriitorului de limbă ucraineană Corneliu Reguș. Iar întîmplarea s-a petrecut la vila “Paltinul”, a Uniunii Scriitorilor de la Neptun, în anul de grație 1990. Venisem acolo cu tot familionul, iar prietenii de anțărț erau, și ei, ciopor. Vai, ce aveam să rîdem! Vai, ce bancuri geniale urma să spunem! Mamă, ce tari și mari vom fi în plin sezon (era luna iulie, luna interzisă pentru noi, cei mici), mamă, ce o să mai rîdem! Crăpaseră doi draci! Dar lucrurile parcă nu erau chiar în regulă, deși eram toți în păr, de parcă timpul nu ar fi trecut peste noi, iar revoluția nu ar fi izbîndit. Cum, nu eram chiar liberi? Nu era în regulă, pentru că lipsea ceva. Ceva neprețuit, care ne făcuse să fim împreună și să #rezistăm. Lipsea dictatorul. Sigur, taman ce se plimba Iliescu cu elicopterul, către reședința lui Ceaușescu, dar unde erau soldații hămesiți de odinioară, care se uitau la sînii gagicilor, dezveliți la doi pași de ei? Unde erau expedițiile în căutarea băuturii pitite? Unde era meniul restrîns și uneori necomestibil (cu toate astea, de vis, pentru restul muritorilor)? Unde era benzina raționalizată? Unde erau interdicțiile de tot soiul? Și unde era deștu’ dus la buze: „Taci, că ăștia ne ascultă”? Na, că se scuturaseră! Gata, zburase puiul cu ața! Totuși, parcă libertatea era nițel mai lîncedă decît dictatura.
Și mai era ceva, ce nu ați observat în decursul relatării. Ceva cehovian, ca o pușcă încărcată, pe perete. Anul de care vorbesc: 1990. Trecuse numai o lună de la mineriadă și plutea ceva în aer, apăsător și înecăcios. Întîmplarea face ca Florin Reguș (care avea pe atunci nouă ani și era cu ochii cît cepelicile la nebuniile „marilor scriitori”) să îmi amintească pățania, altfel aș fi uitat-o definitiv, ca pe un lucru firesc, cum ar fi închiderea unei uși sau stinsul luminii. Pe vremea aia încă mai aveam plete. Nu întrebați de ce, dar e adevărat. Într-o după-amiază, am început să strîng elastice colorate de la borcane și de la fete și mi-am făcut zeci de codițe colorate. Sau smocuri-smocuri. Fiecare era prins cu cîte un elastic colorat. Arătam (spune Florin) ca o combinație între Abramburica de la Abracadabra și o mină maritimă. Mă plimbam pe terasă ca vodă prin lobodă. Deodată, apare și Andrei Pleșu. Se uită lung și zice:
— Ce ți-ai făcut, Iarule?
Cică m-am uitat la el cu o privire holbată și am dus degetul la buze:
— Șșt! Să nu mă recunoască minerii!
Mai departe nu mai țin minte ce s-a întîmplat. Oi fi băut, că doar nu era să plîng. Și uite-așa a trecut tinerețea.
