Hai, fraților români, să uităm repede meciurile cu Congo și Ucraina. Mai bine-i că a ieșit așa. Riscam să ne-o luăm în cap, noi, consacrații campioni mondiali ai amicalelor. Astfel, avertizați, vom aborda mai responsabil meciurile oficiale de la Euro 2016. Vom fi ca Germania, actuala deținătoare a World Cup, pe care am umilit-o cu 5-1 în Giulești. Sau ca Spania, pe care am înfrînt-o la ea acasă, iar apoi a devenit campioană europeană și mondială. Ne-am mai maturizat și noi. Nu ne mai lăsăm prostiți de reprezentanții fotbalului civilizat, ghidați după deviza lor cinică: Te las să mă bați amical pe mine, eu te bat oficial pe tine!
În stagiul ăsta de pregătire, mai interesant a fost că s-a schimbat staff-ul medical și că, în sfîrșit, au adus un psiholog la echipa națională. Pare un tip OK, tînăr, n-o să le vîre în cap băieților niște șmecherii à la Freud – cu complexul față de patria-mamă, că trebuie să-și ucidă Tata Puiu… Cioaca-i că totul s-a petrecut complet la repezeală, aproape de pe o zi pe alta, fără explicații concludente. Parc-ar fi un blestem al locului, iar aici nu ne referim la locul din clasamentul FIFA-Coca-Cola. Cu și mai multă aroganță, așa-zișii tineri de la FRF au ajuns să repete deja greșelile bătrînilor: discreționar, țin să înlocuiască roțile mașinăriei în timpul mersului. În condițiile astea, degeaba mai vorbim despre obsesivul Proiect de Țară, despre Proiectul de Națională.
Numai mîine nu-i săptămîna viitoare, cînd vom juca pe Stade Saint-Denis, cu țara-gazdă. Iar noi încă nu ne-am hotărît. Ce ne dorim de la turneul ăsta final? Jucăm urît, ca să nu pierdem? Sau jucăm mai generos, fie ce-o fi? Cu toate păcatele lui, văzute și nevăzute, misticul selecționer Anghel Iordănescu are insomnii, așa cum pățesc foștii mari jucători, antrenorii și oamenii mai vîrstnici. Răzvan Burleanu doarme eficient, ca orice biznismen în ascensiune. Hai, vă rugăm, să nu tulburăm pacea acestor momente! E bun un psiholog, da’ nici chiar așa.
Mai avea dreptate și Ion Iliescu, bolșevicul cu mîinile pătate de sînge, din cauza căruia am pierdut meciul cu Camerunul, în iunie 1990. E ca la Revoluție: să sune cineva la Paris, să le spună cine sîntem și ce vrem.
