Cele mai tari cărți sînt alea care nu s-au scris sau nu s-au publicat niciodată. Aerul lor parfumează aerul timpului, iar legenda crește odată cu țara. De cele mai multe ori, ultimele ecouri se sting odată cu ultimii martori, iar zvonul că ar fi existat vreodată, undeva, o operă apocrifă incendiară prinde un aer fantomatic. Dar, acum aproape patruzeci de ani, cel mai scurt, genial și nemilos roman al generației mele a fost scris, citit și ascuns. Evident, îi aparținea lui Traian T. Coșovei și era inspirat (cum altfel?) din două opere care circulau în epocă. Prima era romanul Princepele, de Eugen Barbu, carte care răscolise lumea literară prin sumedenia de amănunte picante extrase din viețile celebrităților. Fănuș Neagu devenise Neftioftache Buhuș și sfîrșise înecat într-o latrină, iar Ninei Cassian i se transcria, negru pe alb, porecla Calul.
Supărat pe lume, Traian turnase în cele șase pagini ale opului său – Barcasul Medusei, plagiat evident și oarecari peste măsură de cuvioase compilațiuni de pren cărțile ce am cercetat întru folosul și nevoea noastră de știință, la anul 1977 – lumea studențească. Toată gașca în păr era acolo. George Cușnarencu era Agafet Cușcungachi, subsemnatul – Ghiorghi Mîzgă, Anisa Comăneci nu putea fi decît Denisa Comănescu. Veneau la rînd colegi și colege de tot felul, Stavros Palamidis (adică Traian însuși), Antonie Spadone, Lenuța Pagodofie, Petrachi Mesiodax, Iacub Giacomi, Malamos Bozagiul. Învîrtoșat, Traian își citea parodia, opul și răzbunarea pe unde apuca. După două-trei decenii, mulți au încercat să-i fure manuscrisul. Dar Barcasul Medusei n-a ieșit niciodată din port.