Cultura scrisă are (mare) nevoie și de alte cuvinte

La început a fost și a rămas prejudecata

În lumea culturii române și mai ales în ograda literară e mare debandadă, deși legislația a dat dreptul artiștilor, înainte și după comunism, de a se reuni în sindicate sau asociații care să le protejeze drepturile, să-i sprijine, să înlesnească schimburi culturale ori să-i facă cunoscuți.

Toate bune și frumoase, dar, nu știu de ce, mă lovesc deseori de o mulțime de întrebări „șmechere”, prin care, cred preopinenții, această teorie a reunirii și protecției artistice, s-ar dovedi nevalidă. „Dar cum a creat Eminescu? Cum a compus Enescu? Cum a pictat Luchian? Au avut ei nevoie de asociații? S-au descurcat singuri și au izbîndit prin valoare.” Aici sînt, de fapt, două întrebări cu final întortochiat. Nu, Eminescu nu a avut de partea lui o asociație sau o fundație, e drept. Dar a avut un cenaclu, Junimea, populat de oameni bogați și influenți, care l-au ajutat să obțină măcar cîteva posturi plătite bine sau s-au îngrijit de editarea primului volum de poezii. Enescu era dintr-o familie înstărită, nu s-a pus niciodată, la el, problema banilor. Luchian a trăit în mizerie o bună bucată de timp, pînă la moarte. În general, destinele artiștilor nu sînt unele de invidiat. Mulți au cunoscut mizeria, foamea, ignorarea, boala. Împotriva celor care cred că artistul „trebuie să sufere”, eu spun că, înainte de a fi artist, acesta e om și că, dacă ar fi fost protejat cît de cît, el ar mai putea oferi societății opere remarcabile.

Poate e suficient să menționez cazul lui Vincent Van Gogh, artist (nu-i așa?) ale cărui pînze se vînd acum la prețuri amețitoare, dar care, în timpul vieții, nu a cîștigat din artă aproape nimic (singurul tablou vîndut a fost achiziționat de fratele său, Theo). Vincent a fost un om care a suferit mult, iar în lipsa sprijinului material oferit de Theo, ar fi murit mult mai devreme. Și n-ar fi lăsat în urmă 900 de pînze. Cam așa stau lucrurile.

Și totuși, s-a mai și mișcat, deși a stat

Conștiința profesională, experiența personală și gîndirea colectivă au imaginat și plănuit asociațiile profesionale ale artiștilor. Iar acest lucru nu e chiar atît de recent (sau modern) cum ar părea. Primele încercări de asociere a scriitorilor români sînt pomenite încă din 1821, 1827 sau 1831. Iar prima Societate a Scriitorilor Români se înființează în 1908. La constituirea ei au participat patruzeci și șapte de scriitori. Repet: această formă de asociere e una benefică individului, deși nu are o legătură directă, cauzală cu produsul final.

Sper să fie clar. Asocierile de tot soiul sînt benefice artiștilor. Judecata de valoare asupra componenței lor nu este una operantă. Istoria literaturii române, de exemplu, cunoaște răsturnări spectaculoase. La 1900, Panait Cerna era „al doilea Eminescu”, iar spre 1940 Bacovia era o ciudățenie nedemnă de atenție. Dar atît Panait Cerna, cît și George Bacovia vor fi meritat o formă de organizare care să îi apere. Dacă este cineva interesat de felul în care scriitorii și-au protejat și legiferat interesele proprii și comune, are aici linkul

Șontîc, șontîc, dar merge

Între 1926 și 1932, Societatea Scriitorilor Români a fost condusă de Liviu Rebreanu. Se spune că aceea a fost perioada „de aur” a S.S.R. La sfîrșitul războiului, Societatea avea în componență 245 de membri. După război, odată cu schimbarea regimului politic, noua putere a urmărit să-și promoveze protejații și să-i scoată din circuitul public pe adversari. Așa că, în 1949, Decretul nr. 267 / 24 iunie 1949 al MAN decide că SSR devine Uniunea Scriitorilor din R.P.R.. Cu această ocazie s-a efectuat o epurare rapidă și drastică a „elementelor dușmănoase” și o primenire cu cadre de nădejde. A fost cea mai nefericită perioadă pentru literatură, dar și cea mai profitabilă pentru cei care s-au adaptat vremurilor noi.

Este, dar s-a terminat

Spre cinstea ei, așa preluată cum a fost, și dirijată de PCR, Uniunea Scriitorilor a devenit, în deceniul nouă, cel mai puternic opozant instituțional al regimului comunist. De aceea, transformarea în USR, în 1990, a fost lină, grabnică, primită cu entuziasm. Da, dar…

După acest „dar” începe și povestea noastră.

În momentul de față, USR afirmă că funcționează după Decretul nr. 267 / 24 iunie 1949, ceea ce, vă rog să mă scuzați, e o aberație. Cum nu mai există MAN, e limpede că nici legea de comasare nu mai e operantă. Iar Decretul nu a fost unul de „înființare”, ci de comasare. Asta, dacă e să fim scrofuloși la datorie. Citez din Decret: „Societatea Scriitorilor din Republica Populară Română se dizolvă, iar patrimoniul său trece asupra Uniunii Scriitorilor din Republica Populară Română.” Sper că ați remarcat că scrie negru pe alb: patrimoniul trece dintr-o mînă în alta, membrii, dintr-o societate, într-o uniune. Uniunea Scriitorilor din România (U.S.R.) este succesoarea Societății Scriitorilor Români (S.S.R.). Ultimul președinte al S.S.R. a fost Victor Eftimiu. U.S. din RPR a apărut în 1949 prin fuziunea între S.S.R. și Societatea Autorilor Dramatici. Am citat chiar din site-ul USR, ca să nu avem vorbe.

O să mă întrebați de ce nu funcționează Uniunea după Ordonanța nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații. Este o lege clară, ușor de urmat, cu condiții perfect onorabile și cu un mod de aplicare democratic. Chiar, de ce? Am să încerc să dau un răspuns cît de cît coerent și, ce să-i fac, trist.

Dar noi locului ne ținem

De 15 ani, USR e condusă de dl Nicolae Manolescu, un eminent critic, cu intuiții și gusturi literare deosebite. Singurul lucru în care nu excelează dl președinte e administrația. Adică plicticoșenia actelor legale, grija pentru hîrtie și forme. Democrația asta implică și un pic de formalism, care, veți vedea, e salvator. În 2016, în conflictul dintre Uniune și un grup de scriitori nemulțumiți de modul de lucru al conducerii a intervenit justiția. Așa e și normal, atunci cînd ambele părți își clamează nevinovăția sau îndreptățirea. Ei bine, cînd împricinata USR a fost solicitată în tribunal să își depună actele prin care să-și dovedească identitatea, surpriză, nu a avut ce prezenta! Nu a avut, cum s-ar zice, carte de identitate. Dl. Manolescu nu figura și nu figurează în Registrul asociațiilor și fundațiilor. De ce? Cum v-am explicat mai sus, conducerea, preocupată să se gratuleze (și financiar) reciproc, a uitat că trebuie să depună niște acte simple.

Acum, ce era de făcut? Pe rînd, mai mulți membri ai conducerii au încercat să se înscrie fraudulos ca să poată continua procesele. Doar că nu s-a putut. Că nu te poți legaliza chiar atunci cînd se pune problema legalității tale. În disperare de cauză, avocata USR (care, fie vorba între noi, a încasat peste 100.000 de euro pentru șmecheria următoare) i-a sfătuit să spună că această organizație nu ține de legea din 2000, ci de decretul din ’49. Frumoasă bîzdîganie avocățească, doar că e cu dublu tăiș. USR primește bani de la stat, iar membrii ei obțin indemnizații (de merit sau pe merit), pentru că e instituție de utilitate publică. Da, doar că, dacă funcționează după defunctul Decret, USR nu poate pretinde drepturile cuprinse în legea din 2000, decît, așa cum și insistă să afirme, prin excepție. Ca în Caragiale: …e bașca, o am după legea veche, e dreptul meu; mai ales cînd e republică, dreptul e sfînt: republica este garanțiunea tuturor drepturilor. Și poate că trucul ar fi mers și în justiție, așa cum a mers în Ministerul Culturii, la bancă și în toate ieșirile publice. Își poate imagina cineva că ditamai uniunea cu peste 2700 de membri nu îndeplinește condițiile minime și legale? Nu. Toți au mers pe încredere. Repet, sperînd să vă măresc uimirea: toate astea s-au întîmplat pentru că cineva a uitat sau a fost neglijent cu niște acte formale. Desigur, ar mai fi ceva la mijloc, un mizilic personal. Actualul statut încalcă prevederile legii în vigoare. Nu au existat adunări generale, nu s-au dat publicității bilanțurile și, mai ales, s-a încălcat modul de modificare a statutului. E încurcătură la mijloc, ar zice nemuritorul Caragiale. Și iată că lucrurile încep să arate rău. De curînd, Justiția a dat o lovitură mortală actualei conduceri. Iată rezumatul sentinței în dosarul 18753/299/2017, care privea modificări acte constitutive persoane juridice înregistrare în Registrul Asociațiilor și Fundațiilor a mențiunii privind faptul că petenta a fost înființată și recunoscută ca persoană juridică română de utilitate publică prin Decretul nr. 267/1949:

Tip solutie: Respinge cererea. Soluția pe scurt: Respinge cererea ca neîntemeiată. Cu apel în termen de 5 zile. Îi plîngeți de milă? Poate. Dar nu care cumva să credeți că această conducere nu știe ce face și nu știe ce nu a făcut. Pe alte căi, dl Varujan Vosganian a solicitat…surpriză!, înscrierea în Registru conform legii actuale. Și, poate ați ghicit, s-a respins.

Totuși, îndrăznesc să cred că cei vinovați vor plăti. Pentru că, în momentul de față, USR nu este de utilitate publică. Iar banii, ah, banii dulci de la guvern sînt în mare, mare pericol.