Cum a luat regele asfaltului stenogramele de la gura presei

Poate ați sesizat sau poate că nu,

dar în ciuda avalanșelor de arestări care s-au prăvălit pe capul unora în lunile din urmă, din peisaj lipsește un ingredient. Da, chiar așa, lipsesc stenogramele. Pe vremea când Laura Codruța Kövesi conducea Parchetul General, iar Daniel Morar DNA-ul, câțiva ziariști, dintre cei aleși, desigur, aveau paginile asigurate, publicând într-o veselie transcrieri după interceptările telefonice din dosare pe care procurorii încă nu le trimiseseră la instanță. Iar unele dosare nu mai ajungeau în veci la instanță, important fiind nu atât actul de justiție, cât darea în vileag a dușmanilor.

Rămâne proverbial un e-mail trimis de fosta procuroare-șefă unui ziarist de la Evenimentul zilei, prin care-i punea acestuia pe tavă un întreg rechizitoriu, în timp ce colegii săi asudau de zor pe la tribunal ca să copieze același rechizitoriu pagină cu pagină, pierzând timp și avantaj competițional. Degeaba ziariștii de teren își făceau conștiincios meseria, dacă Parchetul favoriza neloial un anume ziar, ocupat cu dărâmarea consecventă a tuturor celor care-l supărau pe idolul lor de la Cotroceni.

Ei bine, deși arestările recente în diverse dosare răsunătoare

conțin, ca mai toate dosarele întocmite de procurorii români, și interceptări telefonice mai mult sau mai puțin legate de cauză, obiceiul publicării de stenograme pare a fi dispărut aproape în totalitate. Ce-a mai scăpat spre presă este înregistrarea discuției dintre Hrebenciuc și Șova din biroul lui Zgonea, dar nu se poate băga mâna în foc pentru proveniența acesteia, căci mai mare interes să-i dea lui Șova cu șolticăriile în cap aveau colegii de partid decât oamenii legii.

De unde, totuși, această discreție aproape bruscă, de unde respectul procurorilor pentru justițiabilii încă necondamnați, ba chiar netrimiși în judecată? I-o fi pălit brusc corectitudinea, or mai fi dat și ei cu ochiul prin legile țării care interzic publicarea unor informații din dosare atâta vreme cât subiecții acestora nu sunt trimiși în judecată, ci doar într-o fază sau alta a urmăririi penale? Sau, de data asta, interceptările telefonice dintre unul precum Cocoș și diverși parteneri de-ai săi de afaceri ar fi scos la iveală lucruri prea neplăcute chiar și pentru urechile călite și obrazul tăbăcit ale celui ce, de zece ani, pozează în apărătorul numărul 1 al „Justiției indepedente”?

Ei bine, răspunsul e ceva mai simplu și poartă numele unui infractor deja condamnat definitiv: Costel Cășuneanu, fost rege al asfaltului și beneficiar al unei sentințe de patru ani cu suspendare în dosarul traficului de influență al senatorului Voicu.

Cum credeți, oare, că i-a convins pe procurori că nu e bine să mai scape pe surse documente încă nepublice din dosare? Colaborând cu ei la înfundarea lui Voicu? Cu vorba bună, bătându-le orbazul sau strigând din boxă „Rușine, băi!”? Ei bine, nu. Mai simplu: cu o sentință definitivă a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Sentința nu e nouă, pe alocuri s-a mai scris despre ea, sec, atunci când a fost dată, dar efectele ei abia acum lucesc vederii noastre, căci acum ne întrebăm unde se duc stenogramele când se duc și de ce se ascund de ochii noștri taman când din ele am fi putut afla, printre altele, de unde au unii bani de îngropat în moșii de dimensiuni mai mari sau mai mici.

Decizia CEDO datează din 16 aprilie 2013 și este definitivă din data de 17 iulie, același an. În cazul Cășuneanu împotriva statului român, omul de afaceri (azi condamnatul) Costel Cășuneanu se plânge, printre altele, că în presă au apărut transcrieri ale convorbirilor sale cu senatorul Voicu, începând cu data de 18 martie 2010, dată la care împotriva sa începuse urmărirea penală, însă dosarul nu fusese trimis instanței. Scurgerea către presă (dacă putem numi presă sorinele matei, mircii mariani și alți asemenea) a acestor stenograme încalcă nu doar legea românească, ci și, se plângea Cășuneanu către CEDO, i-ar fi încălcat dreptul la viață privată.

În ciuda apărării (destul de subțiri) a statului român,

CEDO a decis că, într-adevăr, lui Cășuneanu i-a fost încălcat dreptul la viață privată și că respectivele transcrieri ale convorbirilor telefonice nu aveau ce căuta în presă și nici măcar nu au avut rolul de a se da o soluție optimă respectivului caz de corupție, fiind cam pe lângă subiect. Mai mult, în decizia sa CEDO spune foarte clar: „scurgerea de informații a fost nejustificată”, „accesul publicului la informații dintr-un dosar de corupție nu este nelimitat”, „nu s-a luat nici o măsură pentru identificarea instituției sau persoanei vinovate de scurgerea de informații”, „statul a eșuat în obligația sa de a păstra în siguranță informațiile aflate în posesia sa”, astfel încât lui Cășuneanu să-i fie respectat dreptul la viață privată.

În final, CEDO decide că statul român a încălcat, în cazul lui Cășuneanu, articolul 8 al Convenției Drepturilor Omului prin scurgerea către presă a stenogramelor interceptărilor telefonice. Pentru asta și pentru condițiile proaste de detenție din timpul arestului preventiv, CEDO a obligat statul român la plata către Cășuneanu a 4.000 de euro.

Drumul deschis de Cășuneanu e unul pe care s-ar putea înghesui mulți dintre cei porcăiți în ultimii ani prin presa apărătoare a „statului de drept” după scurgeri similare de informații irelevante la dosar, dar interesant e cine va plăti, până la urmă, despăgubirile. Și oare nu se vor supăra #oameniidedreapta când vor vedea că și procurorii sunt tot niște asistați social care iau de la buget ca să-și acopere incompetența și ilegalitățile?