Cum erau lucrurile înainte de a deveni banale

Am mai scris despre povestirile Veronicăi D. Niculescu, încercînd să le înțeleg frumusețea specială. Roșu, roșu, catifea mi-a scăpat în ediția apărută cu 13 ani în urmă, încît nu știu care sînt deosebirile între cea de atunci și cea de acum, revăzută, apărută la Polirom. Povestirile ei cu copii și adolescenți au o grație și o candoare extraordinare, deși autoarea nu se ferește în ele de răutățile și mizeriile lumii. Relele cu care au de-a face copiii și adolescenții ei îi rănesc, dar nu-i maculează sufletește. Ceva din inocența povestirilor cu copii ale lui Andersen răzbate în proza scurtă a Veronicăi D. Niculescu. Copii care trăiesc experiențe tragice sperînd pînă în ultima clipă în atotputernicia binelui, ca Fetița cu chibrituri.

Foamea, scenele grotești de la cozile la Alimentara, suferințele fără nume ale copiilor care nu înțeleg ce li se întîmplă, nefericirile din familie, violența de acasă, moartea – toate astea sînt descoperite de personajele Veronicăi D. Niculescu cu o uimire imensă care le dilată. Acea uimire a copilăriei de care îți aduci aminte la lectură mai întîi vag și apoi îți trezește amintiri pe care le credeai uitate. Îți revin în memorie cuvintele copilăriei și dialogurile acelea în care puneai întrebări precise vrînd să înțelegi ce se întîmpla și primeai răspunsuri vagi din care nu pricepeai nimic. Cruzimea celorlalți copii, propriile tale cruzimi din copilărie, la început inocente, urmate mai tîrziu de plăcerea, tot inocentă, de a vedea cum provoacă aceleași efecte. Momentele din anii cînd parcă timpul se oprea și te făcea să te simți ca într-o capcană ori cele cînd te rătăceai în drum spre casă, în lumina împuținată a înserării. Frica. Panica. Dorința de a fi mare, ca adulții, contrariată de îndemnul lor să te bucuri de copilăria care nu se mai termina odată. Întîmplările celor mari – doctorița de pe strada ta care a dispărut fiindcă a făcut ceva interzis. Acel ceva care o face pe femeile din vecini și pe mama ta să vorbească despre ea cu părere de rău, biata de ea, ce să pățească!

Apoi adolescența din căminele studențești, într-o lume care nu te înțelege și de care te străduiești să nu te sinchisești, chiar dacă cei de care depinzi își bagă nasul în viața ta. Complicitățile dintre fetele de la cămin, lipsa unui loc numai al tău din camera pe care o împarți cu alte patru sau cinci persoane de aceeași vîrstă cu tine, dar care vin din lumi necunoscute. Portarul de la cămin, cerberul care așteaptă să-l mituiești ca să închidă ochii fiindcă ai încălcat cine știe ce regulă idioată. Nașul libidinos dintr-un tren cu o singură pasageră, o studentă care se duce acasă în noaptea Anului Nou. Extraordinar în povestirile Veronicăi D. Niculescu în care se întîmplă lucruri știute, pentru un adult banale, e senzația acută de unicitate a lor, de „pentru prima oară“ pe care ți-o transmit personajele care trec prin ele și arta desăvîrșită cu care autoarea o intermediază.

Povestirile din acest volum sînt scrise, cu o excepție, înainte de 1989 și cred că nici una n-ar fi trecut de cenzura vremii. Sînt curios ce reacții au la lectura lor cititorii de azi care susțin că viața în România anilor ’80 era „mișto”. Cei ce au nostalgia acelor vremuri nenorocite și-or mai fi aducînd aminte de lipsurile de tot felul și de tragediile prin care au trecut mulți, foarte mulți dintre noi? Dacă le-au uitat n-ar fi rău să citească povestirile din Roșu, roșu, catifea ca să-și împrospăteze memoria.

Veronica D. Niculescu, Roșu, roșu, catifea, Editura Polirom, 2025.