Citind aiurea pe Internet știri, am dat peste anunțul înființării unei noi publicații: Jurnal de sustenabilitate.
Hm, ce ironie mișto! – mi-am zis. Doar că Jurnalul de sustenabilitate e o treabă pe bune. Ca intenție zic, umorul nu e voluntar. Chiar nu vreau să implic în ce spun acest proiect, habar n-am despre oamenii de acolo, nu mă interesează.
Dar. Cât de ușor în lumea de azi e totul împachetat în normalitate, ce repede se însușesc cuvinte, sferturi de idei, jumătăți de minciuni și tot felul de manipulări mai mult sau mai puțin vinovate. Ceea ce pare o prostie azi, mâine te trezești că dormi cu ea în casă, pe motiv că așa ne domesticim noi inepțiile.
Nimic din capitalism nu are de-a face cu sustenabilitatea în afară de discurs: dar tocmai azi „sustenabilitatea“ face carieră mai mare, când crizele sunt scoase la vedere, se joacă cu falimentele pe masă, iar dezastrul, nesiguranța, pauzele de întuneric nu mai sunt mici „defecțiuni“ ale unui sistem care poate fi îmbunătățit, ci însăși natura lui. Acum toate acestea nu mai pot fi negate, pentru că sunt la ordinea zilei. Și-atunci ce vezi: porții de reziliență, nici o masă fără sustenabilitate, aceiași oameni cumsecade ai acestui sfârșit de liberalism care țin morțiș să vorbească frumos și naiv despre niște himere. Exact acei muzicanți de pe Titanic, doar că aceia aveau o oarecare băgare de arcuș în ea de viață. Nu e cazul cu rezilienții noștri sustenabili, ei au prins un cuvânt de ros și nu îi mai dau drumul. E înduioșător cumva, însă de-asta gândirea critică este unde este în presa noastră.
Felicitări pentru articol!