Henri Cihoski s-a născut în 1872, în Moldova, într-o familie de polonezi îndrăgostită, inexplicabil, de împrejurimile Tecuciului. Oameni cu carte, părinții lui i-au oferit o educație aleasă, dar Henri a ales instrucția militară și s-a făcut soldat. A ieșit sublocotenent în 1894 și a avansat repede, sprijinit de înclinarea sa naturală spre armată. Războiul l-a găsit colonel, comandant de divizie, și ăsta a fost un mare noroc pentru trupele române care luptau în retragere pe Valea Oltului.
Colonelul Cihoski a fost unul dintre cei cîțiva ofițeri care au înțeles că trupele române, alcătuite din plugari, lipsite de instrucție și de armament, nu se pot măsura cu unitățile germane, mai ales dacă sînt lăsate singure în tranșee. De aceea, în bătălia de pe valea rîului Topolog, colonelul a părăsit postul de comandă și s-a alăturat soldaților. A luptat alături de ei în prima linie și le-a transmis ordinele direct, prin viu grai. Iar alde Ion și Vasile, îmbărbătați de vitejia boierului, au prins curaj. Nemții s-au poticnit în rezistența dîrză a țărănimii și au dat o vreme înapoi. Apoi, cînd au revenit, românii deja plecaseră, strategic, mai în spate.
Vitejia lui Cihoski a fost apreciată, dar prea puțini ofițeri au îndrăznit s-o ia drept model. Așa că, pe toată durata retragerii din Oltenia, mai ales în luptele de la Robești-Vîlcea, colonelul a fost singurul ofițer superior care a stat cu soldații.
În august 1917, pe frontul de la Irești-Siret, și-a folosit patentul împotriva a patru divizii germane, reușind, cu o singură divizie, să le oprească. Henri Cihoski a luptat în prima linie, cot la cot cu oștenii de rînd, și minunea a reușit. Plugarii erau, e drept, mai bine înarmați de astă dată, față de primele lupte din 1916. Misiunea Franceză le dăduse arme noi și, ceea ce era mai important, gloanțe. Colonelul Cihoski a respins atacurile în valuri ale lui Mackensen, și-a apărat patria adoptivă cum puțini români au făcut-o și a primit Ordinul „Mihai Viteazul” din mîna regelui Ferdinand.
După război, generalul Cihoski a deținut funcții importante în armată, a fost ministru în Guvernul Maniu între 1928 și 1930, și apoi senator de drept. În 1950, la 78 de ani, a fost ridicat de la reședința sa de comuniști și ucis, 11 zile mai tîrziu, într-un beci, de fiii țăranilor pe care îi condusese în tranșee.
