Cunosc cîțiva publicitari dintre care doi sînt și scriitori. Despre Octav Gheorghe știam că e regizor de film și scenarist. Că s-a îndeletnicit vreo douăzeci de ani cu publicitatea am aflat citind cartea asta. Apoi, dintr-un interviu, că a scris-o în pandemie, intimidat de întrebarea ce lasă în urmă la un caz de ceva și că, între profunzime și umor, a ales umorul. Mai multe soiuri de umor – de la cel intelectual, cu oarece pretenții, la replica groasă și porcoasă din cîrciumile de mahala.
Ce însemna să fii publicitar pe vremuri în România, cine se ocupa cu afacerea asta din care rezultau clipuri video, cu actori, și audio, doar cu vocile actorilor, plus reclamele din ziare: poză mare, text laconic, dar cu skepsis, să-l țină minte publicul-țintă. Cîteva răspunsuri la întrebările pe care și le punea românul cînd vedea reclame la televizor, le auzea la radio sau le contempla în ziare. În ultimii ani ai societății socialiste multilateral dezvoltate și ai trecerii la comunism, reclamele aproape că dispăruseră, fiindcă nu mai aveau la ce face publicitate. Supraviețuiau doar cele de la CEC: „Azi la CEC un leu depui, mîine el va face pui“ și cele cu Ilie Pronosport. În rest, cozile erau reclama neorealistă la toate cele. La carne, la pui, la cafea, la hîrtie igienică, la etc.
Occidentalizarea României a început cu reclamele – unele, dacă mai țineți minte, aveau texte idioate: erau traduse cuvînt cu cuvînt din engleză, așa cum voia șeful de la Londra care nu știa românește. Și pînă la legea lui Pruteanu, de multe ori reclamele se dădeau cu textele sacrosancte în engleză, drept care limbajul profesioniștilor de la noi era și el împănat cu vorbele magice ale meseriei, în original, ceea ce consemnează și publicitarul din carte, care se recomandă cu numele și prenumele autorului, pentru autenticitate.
Nu e tocmai roman acest text vioi și dezinvolt, în care – tot pentru autenticitate! – abundă „p…“ și „p…“, căcat și pișat, cu variantele lor argotice și cu echivalentele lor în limba Albionului, ca mărci ale profesionalismului, nu ale mitocăniei. Dialogurile sînt lungi, cu umor voluntar și involuntar, à la Ion Băieșu. Le poartă echivalentele de azi ale Tanței și ale lui Costel, din postura de intelectuali cinici în curs de adaptare la corectitudinea politică, iar întîmplările prin care trec personajele – grotești ca-n primele filme necenzurate de după Revoluție. În Cum să te ratezi cu demnitate, o lume care supraviețuiește, deși e declarată decedată, pune bețe în roatele lumii în curs de apariție. Totul se petrece pe repede-înainte, cînd spiritual, cînd – mai des! – apăsat grobian-autenticist sau cu un sictir metafizic superficial, care îți dă senzația că autorul, vrînd să spună lucrurilor pe nume, face caricatura unei caricaturi. De pildă, pentru o reclamă de Crăciun e invitat un Maestru, un bătrîn actor bețiv care crede atît de tare în spontaneitate, încît își interzice să gîndească. Dacă totuși cade pe gînduri, Maestrului i se face rău și vomează, la fel ca publicitarul Octav, căruia i se trage asta de la o greață existențială, dar și de la amenințarea cu concedierea pentru mesajele lui radicale adresate șefei, care par luate cu împrumut din langajul chivuțelor exasperate.
Tot plusînd în dezvăluirile lui despre lumea creativilor, Octav-personajul, care ține morțiș să fie identificat cu Octav-autorul, pare să tot umfle un balon, doar ca să-l vadă spărgîndu-se, cu demnitate. Dacă operațiunea asta nu te plictisește pe parcurs, încît să abandonezi lectura, la sfîrșit e posibil să-ți spui: încă o carte cu dezvăluiri curajoase făcute după.
Octav Gheorghe, Cum să te ratezi cu demnitate, Editura Curtea Veche, 2024.
