Andrei Naum a luptat în primul război mondial cu îndrăzneala unui poet îndrăgostit de patria adoptivă. De origine aromână și, poate, tocmai de aceea patriot exaltat, Naum a ajuns în Regat călare pe visele și pe turmele strămoșilor săi macedoneni, izgoniți de cruzimea turcilor care îi vînau în sudul Dunării.
S-a născut în 1875, la București, și s-a remarcat de tînăr în poezia simbolistă proletară, în care și-au făcut ucenicia poeți ca Bacovia, Traian Demetrescu, Alexandru Toma. A tradus cărți, a făcut publicistică și a avut grijă să se nască așa cum trebuie fiul său, Gellu Naum, marele poet suprarealist.
În 1915, cînd Europa mirosea a praf de pușcă de la Rin la Tisa, Andrei Naum se înrolează voluntar în regimentul 63 Infanterie. În 1916 luptă în Muntenia pînă la pierderea Bucureștiului și în Dobrogea pînă la pierderea ei totală. Soldații din subordinea lui și comandanții sub care luptă sînt uimiți de curajul și de îndîrjirea acestui poet care nu înțelege să abandoneze o poziție nici atunci cînd încăpățînarea înseamnă moarte. E rănit de două ori, a doua oară grav, dar nu părăsește frontul.
În 1917 revine în linia întîi și luptă cu aceeași voință totală. Cade în marea bătălie de la Mărășești, în acțiune, cu gradul de căpitan, înconjurat de admirația camarazilor săi. Fiul său, Gellu Naum, avea doi ani.
