Îl văd de când intrăm în scara blocului. E micuț, bărbos și are și o chitară în spate. Doar mama nu-l recunoaște imediat. Abia în fața liftului se prinde și ea cine e străinul care așteptă liftul cu noi. Se uită la tata, se uită la mine și, după ce vede că nu are susținere din partea noastră, se decide să rupă ea tăcerea: „Bună ziua, domnule Gyuri Pascu”. Pascu se întoarce, salută respectuos, salutăm și noi, ne zice că nu stă în bloc, că e doar în vizită, dar nu se-ntinde la vorbă. Nu dă semne că-i în dispoziție. Urcăm toți patru în lift. Ușile se închid. Ca un făcut, mergem toți la 8. Și noi, și Pascu.
La un moment dat, pe la 3 spre 4, cum stăm noi acolo în lift și ne respirăm unul altuia în față, mama simte nevoia să lege o conversație cu Pascu. Mânată probabil de dorința de a fi o gazdă bună cu oaspetele nostru – din lift –, îl ia pe om direct la sentiment: „Și, domnule Pascu, cum mai e cu viața?”.
Eh, Pascu, luat ca din oală la faza asta, se chircește puțin. Totuși, mama termină de enunțat întrebarea pe la etajul 4 și Pascu nu se poate da după chitară. Are tot restul de patru etaje pline ca să elaboreze un răspuns.
Pe moment defazat, Pascu se repliază din nedumerire, ridică privirea către interlocutoare și zice: „Păi, doamnă, cu viața e bine, cu viețuirea e mai greu”.
Parcā nu era destul cā ne-au murit toti marii artisti bātrâni, acum ne pārāsesc si āia mai tineri. Cui ne lasi, Doamne?