Deplîng, pe bună dreptate și cu inimă cernită, retragerea lui Adrian Papahagi din politică. Spațiul public nu îngrădește nimănui dreptul la haz. Mă tem că, întors la Universitate, dl Papahagi se va învîrtoșa întru logos, lucru nu numai nedistractiv, dar și distructiv. Aici n-are cine te trage de mînecă. Beția ideilor e mai tare decît aia partinică și urcă repede la etajele superioare. Poți oricînd să-ți iei cîmpii. Dar de ce? – o să zică iubitorul de apoftegme și certitudini. Cui îi pică greu gîndirea? Ce creierește dl Papahagi?
Iată ce: "Adepți ai informatizării, asfaltizării, integrării etc., ne consideră adesea «pășuniști» dacă îndrăznim, ca Țuțea sau Thibon, să iubim mai abitir o babă desculță și analfabetă care crede în Dumnezeu decît un funcționar civilizat și liber-cugetător. După «mîntuirea prin cultură» în care au crezut părinții noștri, mari devoratori de beletristică, noi preferăm să revenim, cu toată simplitatea, la mîntuirea prin credință".
Cum, domnu' Papahagi, chiar așa brutal? Mai ceva ca dl Puric? De la elite la babele analfabete, peste noapte? Asfaltul se opune dreptei credințe? Să-l topim! Care-i funcționarul ateu care v-a ostracizat? Să-l jugănim!
E clar că profesorul suferă. Dar care să fie sursa clocotului interior? Nu trebuie să căutăm prea mult, degeaba se ascunde vinovatul: "Un alt criteriu invocat de Vulcănescu este cel istoric. El permite să distingem între pseudo-generațiile decenale, ca «optzeciștii», și adevăratele generații, născute în momentele de cotitură ale istoriei". Și cum se cheamă adevărata generație? Katehontică. Da, nene! F.I.
