Am apreciat că, la nivel de marketing, filmul de față a mizat totul pe o cuceritoare sinceritate. Trailer-ul promitea un festival încîntător de violență gratuită, condimentată cu urmăriri ridicole de mașini ai căror steroizi i-ar face pe mușchii de neam prost ai lui Dwayne Johnson să exclame: „Băi, deja e prea mult!”. Adăugați, după gust, glume subtile de băieți a căror meserie e să rupă capete și ceva sentimentalism de conservă despre valorile familiei, și rețeta de aur a filmului subțirel de vară renaște precum un Phoenix ultracomercial din cenușa obsesiilor ideologice ale ultimilor zece ani.
Nu există un singur moment în care filmul să se ia în serios mai mult de nivelul profund superficial de care are nevoie pentru imersiunea spectatorului. Da, lumea e în pragul dispariției pentru că un virus dement e gata să cadă în ghearele optimizate de echipamentul tehnologic ale unei secte misterioase. Da, antagonistul pare invulnerabil. Da, protagoniștii vor rupe capete în mod nediscriminator pînă cînd vor rezolva problema, asta dacă nu vor fi ocupați să trăncănească despre cum ar trebui să-și măsoare aura de macho, să vadă cine o are mai mare. Da, tonul e nițel grosolan. Da, Johnson și Statham ar trebui să candideze la președinția Americii cu sloganul pozitivist Yes we mitocan!
Desigur, scenariul încearcă și niște nuanțe și, probabil în timpul liber, împrăștie orz pentru gîște, dar secvențele sînt îndeajuns de scurte încît să nu deranjeze spectatorul de la savurarea ambroziei pentru instincte primare. Bătăile amenință să învinețească și ecranul din exces de zel, iar cursele și cascadoriile au renunțat de mult la concepte învechite de tip „acțiune pe care o putem considera posibilă într-un univers similar cu al nostru” și împing limita ridicolului oricît de departe au chef, pentru că miza stă în farmecul execuției, fie ea oricît de absurdă și paralelă cu legile fizicii elementare. Dat fiind însă tonul bine calibrat, singurul lucru ridicol în adevăratul sens al cuvîntului ar fi fost să nu meargă cu nesimțire pînă la limita imaginației.
Din păcate, în goana asta nebună după adrenalină, tot umorul s-a scurs în trailer. Sau, mă rog, aproape tot, pentru că senzația de déjà-vu insista să persiste și în cazul măgăriilor pe care le vedeam pentru prima dată. Asta dacă le recunoșteam drept măgării, în unele cazuri fiind preferabil să cazi de acord cu filmul că „tu n-ai dat-o pe ecran, iar eu oricum căutam niște popcorn și n-am văzut-o”. Alături de asta, poate cel mai mare minus al filmului e antagonistul. Tehnica l-a făcut aproape invulnerabil, dar interpretarea îl face doar plicticos. Veleități de terminator, aură de prăjitor de pîine. Dacă un villain adevărat face publicul să aibă o criză acută de moldovenism și să murmure „Văleu!”, băietul ăsta obține, printre căscaturi, doar gemete de neplăcere finalizate în „Iar ăsta????”.
Nu știu dacă e o consecință a dulapurilor cu mușchi de pe ecran sau doar grijă față de produs, dar am apreciat că filmul nu suferă de burți de-a lungul celor 137 de minute. Pe de altă parte, cînd principala ta grijă e să fugi, să alergi, să te bați și să sari la păruială, condiția fizică pare să te urmeze de la sine.
Fast & Furious Presents: Hobbs & Shaw. R.: David Leitch. Cu: Dwayne Johnson, Jason Statham.
