E o scenă în The Last Jedi: eroina puternică și independentă e înconjurată de gărzile patriotice ale Ticălosului. Situația e tensionată, armele le sclipesc în mîini, răutatea le toarnă putere în instalații, mușchii se-ncordează, moartea șuieră prin aer, destinul e implacabil: toți, dar absolut toți reușesc s-o rateze cu brio. Glorie feminismului, s-a învins în cinematografie!
E vîrful, pardon, e unul dintre vîrfurile din care este format platoul creativitățîi în ultimii ani. Obsesia ideologiei al cărei nume nu va fi rostit ne-a adus într-o situație paradoxală: femeile trebuie să fie eroii filmelor, dar ele nu pot fi tratate ca niște eroi, pentru că sînt femei. Da, sună fix ca un cetățean care a avut deficit de cască atunci cînd a căzut în mod repetat în cap. Și prima poruncă din decalogul contemporan al filmului.
Acum foarte multă vreme, într-o galaxie îndepărtată, Luke Skywalker afla, în decurs de 15 minute, cît poate să doară o bătaie soră cu moartea, cît poate să usture umilința supremă, cît de bine îl poate întoarce pe dos revelația că răul suprem în universul său cunoscut e tac-su și, poate cel mai tragic, că șansele sale la o viață sexuală normală tocmai s-au înjumătățit. Stă atîrnat deasupra hăului, ciuntit de sabia laser și zdrobit de suferință. Și, coincidență, fix atunci i se oferă șansa să scape. Să fie bine ca să fie rău, so to speak. Orice om normal ar fi sărit s-o apuce cu singura mînă rămasă. Și Luke nu e încă un om, e abia un copil.
Un copil încăpățînat al cărui singur aliat în asemenea clipe e forța. Forța morală, care îl propulsează în abis. Pentru că viața poate fi riscată, principiile, prietenia, dragostea pentru bine și dreptate – nu. Pentru că asta fac eroii, plătesc pînă la capăt dreptul de a-și urma principiile.
Așa cum, într-un univers paralel, Sarah Connor plătea cu propria inocență și relativa stabilitate mentală dreptul de-a șchiopăta, șontoroagă și cu o mînă paradită, înspre fierătania trimisă de viitor să-l omoare pe fii-su. Dreptul de-a încărca pușca cu o singură mînă ca să-l umple de găuri pe antipaticul T-1000 era deja inclus în pachet. Același pachet de care beneficiază și Ripley cînd, îmbrăcată în motostivuitor, o oprimă definitiv pe reprezentanta matriarhatului xenomorf.
Nu știm ce-au făcut Darth Vader și prințesa Leia cînd s-au închis împreună cu roboțelul ăla plin de clești tăioși și seringi sinistre. Dar ne putem imagina. În definitiv, e vorba de un cetățean foarte motivat și care n-are o problemă de etică în a sugruma subordonați prin telemuncă sau de a-și face loc de parcare pentru Steaua Morții ștergînd Alderaan-ul de pe fața pămîntului.
Dar asta era demult, cînd universul conspira să-și pună protagoniștii în cele mai nasoale situații, pentru că susținea ideea idelogic greșită că victoriile se plătesc scump prin luptă, prin sacrificiu, prin suferință. Și că titlul de erou atîrnă greu pentru că adună în el toate greutățile infruntate pînă atunci.
Din fericire, nu mai trăim în zilele acelea. Acum universul conspiră fericit să aducă victoria direct la picioarele protagonistei, care s-a născut perfectă și este sortită să înfrunte obstacole de carton și antagoniști de mucava. Cascadorii cad la pămînt înainte ca EA să ridice pumnul, piedicile sînt depășite imediat ce apar în cadru, dacă nu chiar înainte, maleficul principal asmute asupra EI toate intrigile de care e capabilă o cărămidă cu nevoi speciale și, dacă situația chiar devine critică și apar englezii, EA îi va distruge cu fulgerele care-i ies din ochi și trăsnetele din… hai să zicem, Braveheart.
Victoriile sînt simple, ieftine și perfect uitabile. N-au fost plătite cu nimic, nu valoarează nimic.
Filmele sînt iluzie. Sînt imaginație. Știm că nu sînt reale, dar sîntem dispuși să ne complacem în minciuna lor pentru că ne duc pe aripi de vis acolo unde nu putem sau nici n-am vrea să ajungem în realitate. Nimeni, nimeni normal la cap, desigur, n-are vrea să vadă fața lui Stallone făcută chiftele suedeze. Dar mulți, de-a lungul a generații, au privit fermecați de îndîrjirea lui Rocky. Nimeni n-ar trimite o mîndră abia scăpată de coșurile adolescenței în bîrlogul unui maniac homicidal. Dar v-a plăcut s-o vedeți pe Clarice clănțănind din dinți și totuși intrînd.
În fine, am scris destul. Dacă e de bună-credință, și o activistă care are sindrom Down la sindromul Down ar pricepe. Ideologia a militat pentru dreptul mîndrelor de a fi puternice și independente pînă cînd, pe ecran, n-au mai fost nici una, nici alta. Singura lor șansă e să se milostivească niște misogini să scrie parodii cu femei în rolul pricipal. Dacă activistele au dat-o-n bară, măcar bărbații să facă ceva cum trebuie…
