Am mai recunoscut, nu le avem cu tenisul. La noi, cînd o dai în ațe, e gol. La tenis, cînd o bagi în plasă, e minge pierdută. La noi, pasezi cu coechipierii. Dincolo, te străduiești să-ți pasezi adversarul. La noi, tribunele urlă, iar jucătorii nu se mai aud. La Roland Garros, în timpul jocului, tribunele tac mîlc și urlă doar Șarapova. Șamd. Pe scurt, în individualismul lui, tenisul ni se pare un sport cumplit – un război tăios, feroce, unu la unu, între voințe, nervi și caractere. D-aia vom prefera mereu fotbalul, cu spiritul lui de echipă, cu aproximările lui impure. Parcă seamănă mai mult cu viața, așa cum o fi ea – imperfectă, dar corijabilă pînă-n minutul 90 + prelungiri. Tenisul, ca să fim chiar sinceri, ne cam plictisește. Ar trebui să ne placă, fiindcă e ca la cîrciumă: știi cînd începe meciul, n-ai idee cînd se termină. Dom’le, dar adeseori devine repetitiv și durează prea mult! La tenis, ziceam.
Cu tot handicapul nostru, mărturisit și asumat, bineînțeles că am fost alături de Simona Halep. I-am ținut pumnii strînși, ne-a tresăltat pitpalacu’ la fiecare minge. Simona este eroina noastră. O iubim, alături de o nație întreagă. De ce? Fiindcă este din România, firește! În plus, a făcut dovada unor calități apreciate, dar zilnic neglijate în spațiul carpato-danubiano-pontic. Cum ar fi dincolo de talentul obligatoriu: perseverența, concentrarea, calmul, stăpînirea de sine, buna-cuviință sau, cu vorbe mari, patriotismul. O iubim de Simona pentru că este de-a noastră, dar nu e tocmai ca noi. La fel, cînd e cazul, continuăm să iubim alte fete – de la gimnastică, scrimă sau canotaj. Cîndva, nu de mult, mai aveam și fete de la înot sau atletism. Cu excepția handbalului feminin, nu-s tot individuale sporturile astea, măi, băieți de stat?
Traseul ascendent al Simonei Halep este, în primul rînd, o reușită individuală și privată. Or, tocmai de-aici derivă, dacă mă-nțelegi, paradoxul românesc. În România ultimilor 25 de ani, s-au naționalizat pierderile și s-au privatizat profiturile. La sport, se întîmplă fix vițăvercea: dezastrele naționale pică în cîrca unor particulari, iar succesele private devin bunuri ale întregului popor. Da, oricît ne-ar place tînguirea, sîntem un popor! S-a văzut, avem nevoie de eroinele noastre. Chestia e că, virgulă, ca popor, ne încurcă mereu demnitarii. Ăștia preferă să facă băi de mulțime, în loc să facă bazine și piste pentru bărci. Aleargă să mai confiște ceva din gloria performerilor, cînd noi n-avem piste de atletism. Din obsesia lor pentru imobile și terenuri, ar putea răsări măcar o legislație sportivă adecvată, de pe urma căreia s-ar naște niște terenuri private de tenis, pentru juniori și copile, viitoarele Simona Halep. Iar atunci, cu legi bune și reguli respectate cît de cît, nimeni n-ar mai zice, ca acum: nu te-ntreba ce a făcut Simona pentru țară, întreabă-te ce a făcut țara pentru Simona.
Uff, ne-a încurcat rău Simona asta! Noi ne pregătisem pentru gazonul din Brazilia, iar ea, inocenta, se întoarce la Wimbledon, în iarbă.
excelent articol.