Dardiolai încremenise în fața celulei în care fuseseră închiși sclavii din tribul lui Ciobix. Imaginea pe care o vedea era ireală. Gratiile dinspre tunel dispăruseră, dar dispăruse și tavanul, cu totul.
– Spune-mi, se adresă Dardiolai unui subordonat, cât a trecut de când i-am închis aici?
– Două ore?
– Ce faci, tu mă întrebi pe mine ce te-am întrebat eu pe tine? Cum adică „Două ore?“? Nu știi exact, sau ce?
– Iertați-mă, șeful, iertați-mă. Două ore au stat aici. Atâta.
– Două ore? Și în două ore au reușit să sape în sus, să treacă prin atâta granit și să fugă?
– Dar n-au fugit.
– Cum n-au fugit?
– N-au fugit. Pur și simplu au ieșit la aer.
– De unde știi?
– Păi, am fugit după ei, la suprafață, și i-am găsit întinși la soare. Nici n-au fugit când ne-au văzut.
– Păi, și acum ce fac?
– Stau.
– La soare?
– La soare.
– Păi cum? Ce-i aici, sat de vacanță, stațiune turistică? De ce nu i-ați adus înapoi imediat?
– Nu am putut.
– Cum n-ați putut?
– Păi, noi eram foarte puțini, ei sunt mulți și nu se mișcă.
– Nu se mișcă?
– Nu. Stau așa, ca niște stane de piatră. Exact cum i-am prins și data trecută. Am trimis o sută de sclavi și carele, ca să-i încarce în ele și să-i aducă înapoi.
– Aha. Și cum s-a întâmplat, totuși?
– Băieții spun că…
– Băieții? Care băieți?
– Gardienii.
– Idiotule, ai pus de gardă niște băieți? Niște copilași?
– Nu, nu, șefu’. Așa le zic eu: băieții. Dar sunt oameni în toată firea.
– Aha. Și ce spun băieții?
– Spun că, din senin, pe sclavi i-au apucat pandaliile. De unde stăteau toți sfârșiți, de parcă erau pe moarte, s-au înviorat brusc. Au rupt gratiile dinspre tunel și au început să sape în tavan. În cinci minute erau afară.
– În cinci minute? Dar este imposibil. Aici granitul are cel puține o mille passus. Cum să sape o mille passus în cinci minute, prin granit?
– Ei, șefu’, uite că au putut.
– Și acum nu mai mișcă?
– Nu, sunt iar ca și morți.
– Interesant. Ia zi-mi, a venit medicul?
– A venit. Le-a luat și mostre de sânge.
– Și unde e acum?
– În laborator.
– Bine. Mă duc și eu la laborator. Tu ai grijă și strânge-i pe ăștia, pe ai lui Ciobix, și bagă-i în celula de maximă siguranță. Aaa, și nu uita: leagă-i cu lanțuri de perete, de data asta.
Dardiolai era îngrijorat. De-abia aștepta să ajungă în laboratorul medicului, ca să afle ce-i putea energiza pe sclavii din tribul lui Ciobix. Adâncit în gânduri, Dardiolai aproape se izbi de ușa laboratorului. Dezmeticindu-se la timp, șeful serviciul secret al cuniculiștilor intră în laborator și-l văzu pe medic aplecat asupra unor pete de sânge la care se holba, cu ochii cât cepele.
– Servus, prieten!
– Servus, Dardiolai. Vino să vezi.
Dardiolai se apropie de masa pe care se aflau petele de sânge și se holbă și el. Dar nu văzu nimic.
– Ce este, spune-mi tu!
– Eu, Dardiolai, n-am mai văzut așa ceva niciodată.
– Dar ce este, mai exact?
– Struguri, Dardiolai, struguri. Ăștia au sângele plin de urme de struguri. Așa ceva n-ar fi posibil decât dacă vinul pe care l-au găsit ar fi făcut doar din struguri, fără nici un alt adaos, fără apă, fără substanțele alea egiptene pe care le pun ai noștri în vin…
– Dar așa ceva nu există, prietene. Cine face vin doar din struguri?
– Uite că cineva face. Se pare că, după sute de ani, cineva a decis să refolosească vechile rețete de vin.
– Incredibil! Vin doar din struguri? Dar asta este grav. Asta este foarte grav…
De două mii de ani – episodul 35 –
Zoom De două mii de ani – episodul 35 –
