Am văzut, de curînd, o fotografie postată de Rita Chirian. Era de acum 13 ani, pe cînd Rita era o puștoaică-poetă, blondă, cu nasul în vînt, cu ochi reci și scăpărători, iar alături de ea ședea, oarecum incomod, senin, un poet tuns scurt-scurt și care nu mai este: Constantin Virgil Bănescu. Pe undeva, încruntat și neguros, un alt tînăr poet lățos și creț, Dan Sociu. Veniseră în gazdă la „Anonimul”, cu ocazia unui concurs de poezie pentru autori sub 25 de ani. Cînd mă gîndesc acum cît de sus i-am privit pe Marius Chivu, Vlad Tăușance, Teodor Dună & Co., îmi vine și acum să roșesc. Bine că nu mai scot ei nici o vorbă și, probabil, se străduiesc cu delicatețe să nu îmi sporească stinghereala. Lucrurile erau, de la bun început, bine departajate. Noi, profesioniștii (Tudorel Urian, Sorin Marin – proprietarul locului – și cu mine), dormeam în centru, lîngă ponton. În puf. Tinerii, în sat, lîngă crîșmă. Veneau la masă, e drept, iar masa era etern plină – ah, Doamne, peștele ăla îmi face și acum cu ochiul sau cu înotătoarele, gătit în fel și chip –, iar colțul cu băutură părea să nu aibă nici început, nici sfîrșit. Oricît ți-ar fi fost de foame, era imposibil să răzbești.
Poeții-concurenți băteau cam un kilometru pe jos, pe malul gîrlii. Dar nu le purtați de grijă. Ei erau mult mai veseli și mai uniți decît noi, oficialitățile. Cred că e inutil să spun: s-a băut pe rupte. Sorin Marin se uita cu ochi mari – el avusese în ospeție spirite fine și eseiști la patru ace. Cel puțin Dan Sociu, care umbla desculț, îl bușbeiza. Dan nu avea nici un fel de grețuri. Dar, ca o gazdă perfectă, Sorin Marin a hotărît să treacă peste înfățișarea concurentului.
Zilele zburau, cînd la conac, cînd la crîșmă, printre pescari, iar fiecare zi se lăsa cu un concurs sau cu o excursie. Am pornit-o într-o zi către Insula Șerpilor, dar stați liniștiți, n-am ajuns. Am zărit de aproape Ucraina, la o palmă de loc. Dar baza era plaja, dincolo de cazemata uitată și plină de mocirlă. Acolo făceam foc de tabără, acolo își cînta Bănescu poeziile. Țin minte că am cărat după mine un MacBook alb, cu sistem de operare Unix, pe care nu-l înțelegeam neam. Îl împrumutasem din București, ca să pun muzică – și, al dracu’, nu cînta neam.
Între timp, din șoșeli, din momeli, din zvonuri pe la colțuri, m-am prins: toți, absolut toți poeții visau să pună mîna măcar pe un premiu, pentru vacanță. Deși prietenoși la băutură, erau foarte atenți să vadă cum reacționa juriul la lecturile lor de seară. Orice zîmbet, orice încruntare (deh, erau și destule versuri șchioape pe acolo) treceau la disecție și interpretare.
Penultima zi părea, totuși, să cimenteze un soi de afecțiune între concurenți. Postarea Ritei îmi confirmă că așa a fost. Dar premiile au stins repede licărul. Unii s-au simțit trădați, alții, neînțeleși, alții, persecutați. Ca-n viață.
1.307 vizualizări
