Insula Paştelui e cam departe, Atlantida e încă pe sleep mode, Kogaionul la fel, Shambhala e vizibilă doar prin fum de ţigară de-aia, aşa că ce ne rămâne de făcut? Vrem şi noi să ne iluminăm spiritual, să ne facem deştepţi în cap, dar de un' să-ncepem? O soluţie ar fi să-ncepem cu-nceputul, să mergem uşor, pe mic: Santorini (Thira), Troia (Hissarlik), Hattusa (Bogazkale), etc. Azi, Knossos (Iraklion).
De ajuns e uşor: cu avionul prin Atena sau Salonic, cu feribotul tot p-acolo; dacă te grăbeşti, deşi nu văd de ce, ai şi cursă directă: charter Bucureşti – Iraklion, 90 de minute, cât un derby (chiar mai puţin, de fapt). Ghida vorbeşte mult despre „minoani”, care au făcut şi-au dres (prima civilizaţie a lumii, zicea ea), dar românii din grup nu sunt chiar atât de interesaţi de istorie încât s-o asculte ore în şir; vârstnicii o mai ascultă, de politeţe, dar tinerii fac poze şi se pregătesc de cumpărăruri. Ca oraş turistic (care, aparent, habar n-are de vreo criză), Iraklionul abundă în oferte de tot felul: majoritatea sunt ţepe, dar ce contează? Eşti turist, deci jecmănibil prin definiţie. Oricum, nimeni nu-ţi ia cu sila banii din buzunar, îi dai tu singur, pe toate prostiile.
Spre exemplu, chiar dacă românii nu sunt mari amatori de artizanat (spre deosebire de nemţi sau de americani), pot fi păcăliţi la fel de uşor, cu alte fleacuri: am fost duşi să vizităm o presă tradiţională de ulei de măsline, d-aia manuală, în care uleiul se stoarce „ca pe vremuri”, de iese super-minunat, pur, natural, „fără chimicale”. Am căscat ochii la proces, apoi am cumpărat o sticlă din uleiul meşterului, 7 euro, „preţ de producător”. Evident, în supermarketul din oraş am găsit a doua zi exact aceeaşi marfă, la 5 euro.
Dacă le ai cu traseele, Creta e o alegere mai mult decât deşteaptă, că pe insulă sunt vreo trei-patru masive de mai mare dragul, mă rog, foarte sterpe, cum le e felul munţilor greceşti (am auzit totuşi că Olimpul e diferit, foarte păduros, dar acolo n-am ajuns). Traseele sunt bine marcate şi pline de munţomani; ăsta nu e un avantaj, dar munţomanii respectivi nu sunt români, ceea ce sigur e-un avantaj major. Nici un fel de ambalaj de eugenii pe traseu, unde s-a mai văzut aşa ceva?!
Dacă ai venit cu maşina sau ai închiriat una la faţa locului, om te-ai făcut. Şoselele sunt excelente (banii Uniunii, săracii), dar pline de nişte mortăciuni, un fel de popândăi, nişte ciudăţenii care stau cu coada ridicată băţ, deşi au fost de multă vreme călcaţi de maşini. M-am tot gândit despre ce specie o fi vorba şi de ce li se scoală coada când mor, dar n-am găsit nici un răspuns pân-acum. Subiectul rămâne deschis.
Plajele şi muzeele sunt de nota 10, dar despre asta s-a scris destul, nu mai bat şi eu apa-n piuă. Apropo, românii sunt imposibil de evitat pe plaje şi aproape de negăsit în muzee, ceea ce face vizitarea cu atât mai plăcută. Dacă, la un moment dat, ţi se pare că s-au împuţinat în mod suspect turiştii români din Iraklion sau de la ruine, nu te panica: şi-au făcut numărul, au pozat ce-au pozat, după care toată lumea „valea” alături, la plajă, la Agia Pelagia.
