Diminețile ieftine ale scriitorului

Prima mea ieșire a fost în Franța, în toamna lui 1990. Cîștigasem o bursă de 5.000 de franci, iar prietenul nevăzut necunoscut Sebastian Reichmann ne închiriase, mie și lui Toma Roman senior, un apartament al fostei sale soții, pentru care ne cerea un mizilic, 500 de franci. Eram pregătit sufletește să înghit Occidentul, dar m-am lămurit de-a doua zi. Nu-mi imaginasem că e atît de mare, de divers și de populat. Cum, mă, eu sînt la Paris și nimeni nu știe că am venit? A doua lovitură au fost prețurile. Tot ceea ce socoteam, înmulțeam, împărțeam dădea cu nenumărate virgule în limba română. Nu puteam accepta în ruptul capului ca o pîine (baghetă) să coste 40 de lei, iar o Coca-Cola (la Pepsi nu mă uitam!), 100. Degeaba insista Sebi: „Bă, nu mai calculați în lei, că o să-nnebuniți!”, cum vedeam ceva exprimat în franci, transformam în dolari și înmulțeam cu 100. Era groaznic, n-aveam liniște. Iar cînd amicii francezi – și erau o droaie – ne invitau la local, sughițam toată noaptea: cu banii ăia am fi putut trăi o lună în România. Nu m-am calmat pînă cînd am plecat, dar mi-am zis că, deh, acum sînt parizian și nimic nu o să mă mai tulbure. Și nu-l ascultam pe piticuțul care mișuna cu degețelele răsfirate prin creier: „Nebunule, nu mai cheltui! Adu totul acasă și vei fi boier!”.

Veniserăm, însă, de acasă blindați cu cele mai utile sfaturi: „Să nu cumperi decît de la «Tati, les plus bas prix»”. Da, dar la Tati nu era nimic de mîncare și ne ofilea prețul pîinii, iar apa, nevinovata apă, ne stătea în gît. Așa am descoperit «Ed l’Épicier» cea mai ieftină băcănie din Occident. Erau acolo niște baxuri de bere, cîte 12, de care portofelul nu se speria. Coboram dis-de-dimineață la vînătoare. Înghesuiam baxul în congelator, apoi ne priveam în ochi, mulțumiți. Ziua suna bine. Dar să vezi chestie. Cam după vreun sfert de oră, brusc, ne apuca setea. Scoteam două cutii, de gust. Le desfăceam, ciocneam și ne uram o zi bună. Pînă să ieșim pe Corso, afurisitele de beri își dădeau duhul! Asta trebuia să fie societatea de consum.

Între timp, ca orice băiat din Est, visam la versatele, perversele și ușuraticele franțuzoaice. Trebuia, era musai să arăt ce poate Estul sălbatic. Și, așa cum sună orice poveste adevărată, s-a întîmplat. Doar că – aici nu am nimic de inventat sau de aurit – cucerirea a fost o chiliancă minionă, fugită din țara natală pe cînd era revoluționară și naturalizată. Probabil eram primul băiat cu ochi albaștri din viața ei, deși era deja profesoară la universitate. Pe vremea aia, relațiile umane erau mai simple și mai directe. Ea mi-a făcut cunoștință cu Minitel-ul. Un soi de Tinder pe telefon. Mărturisesc că, după prima frază scrisă, mi s-a făcut rușine și am închis. Mai bine la hoinăreală prin Paris. Și la petreceri. Ei bine, la o petrecere s-a petrecut chestia românească neaoșă. În lipsa mea (mă dusesem după țigări), Celinda a venit la mine și m-a întrebat cu seriozitate:
– La voi așa e? Prietenii vor s-o f… pe iubita amicului lor?