Nu mi-a plăcut The Hunger Games. Singurul său merit, la vremea lui, a fost că mi-a adus sub ochi japonezul Battle Royal. Film după care THG a fost inspirat, ca să nu spun ciordit cu nesimțire. Acum, timpul a trecut, vechile conflicte s-au stins ca jarul sub praful uitării, era vremea ca Hollywood-ul să revină pe ecrane și să demonstreze că nihiliștii n-au avut dreptate. Sau, pe românește, "Zici că The Hunger Games a fost prost? Stai să-l vezi pe ăsta!".
Inspirat după romanul cu același titlu, filmul are măcar un merit. E cinstit de la bun început: "Atenție, e scris de o femeie!". Deci semn rău, cam din categoria "Încă doi călăreți siniștri și sigur vine Apocalipsa". Și nu spun asta în sensul misogin, deși e plăcut să strecori bățul prin gardul rezervației de feministe. Serios, e bine să le întărîți, le oferi iluzia că au și ele o utilitate în viață. Altfel se deprimă, dau iama în bomboane de ciocolată, se îngrașă și deja obezitatea e o problemă globală. Practic vorbind, lupți pentru binele planetei și mă mir sincer că ultima versiune de Captain Planet nu are un planetar în plus care, după ce primii cinci își spun invocațiile cu "Pămînt!", "Foc!", "Apă!", "Aer!", "Inimă!", să întregească firesc tabloul spunînd "Treci la bucătărie!". Dar astea sînt dileme filosofice prea complicate pentru a fi discutate aici.
Așa, revenind la un ton relativ mai serios, semnul prost nu e dat de sexul scriitoarei, ci de contextul recent. Ăla în care Agatha Christie s-a retras din viața literară și locul ei a fost rapid ocupat de marile succese literare Twilight (Stephenie Meyer) și Fifty Shades of Grey (E.L. James).
Al doilea semn prost e dat de ideea de bază a poveștii: într-un viitor sinistru, niște semi-adolescenți se bat pe viață și pe moarte pentru că publicul-țintă puber nu citește povești cu oameni mari. Practic, The Hunger Games 2, cu mici diferențe pe ici, pe colo, prin părțile neesențiale.
Mai exact: într-un Chicago futurist și distopic, societatea a fost împărțită în cinci categorii, în funcție de sentimentul predominant din capul fiecărui cetățean: deștepții, curajoșii, cinstiții, altruiștii și pacifiștii. Ai împlinit frumoasa vîrstă de 16 ani? Foarte bine, guvernul te ia de urechi și te pune să dai un test de aptitudini bazat pe un ser mizer, să știe el exact în ce categorie să te bage.
Ești cumva personajul principal și te cheamă Beatrice? Felicitări, ai aptitudini pentru vreo trei categorii, deci ești o divergentă. Dar nu-i nimic, tu păcălești rezultatele și te înscrii la curajoși, ăia croiți special ca să fie soldați. Ceea ce, între noi fie vorba, contrazice flagrant pretenția autoarei cum că Beatrice s-ar fi calificat lejer și la deștepți. Armata și inteligența sînt termeni care se contrazic reciproc.
De aici, scenariul se tîrîie plictisitor înspre punctul culminant pe care îl bănuiește toată lumea – și anume că deștepții au un plan malefic de-a prelua puterea cu ajutorul curajoșilor, pe care i-au programat cu niște droguri pentru o asemenea acțiune. Chestie foarte originală, chiar dacă George Lucas a făcut-o acum nouă ani cu clonele din Revenge of the Sith.
În final, bunii și răii se bat parte-n parte, binele învinge și filmul se termină. Aici e punctul în care spectatorii răsuflă ușurați, dovadă clară că un regizor deștept știe să prelungească suspansul și după genericul de final.
Divergent.R.: Neil Burger. Cu: Shailene Woodley, Theo James, Kate Winslet.
