Cînd vrei să pari oral în scris, de multe ori te legi la cap fără să te doară. Scriitorii care au umor se descurcă cel mai bine la această probă a oralizării. Cei pe care umorul îi vizitează cu intermitențe, mai degrabă rar, iar în rest se străduiesc să simuleze această stare de grație, au rezultate în pagină cînd bune, cînd penibile. Denis Dinulescu are umor: cînd absurd, cînd negru, și are și o vervă satirică de fundal, încît nu poți să nu-l iei în serios ca prozator.
În cartea asta, încă de la autoprezentarea de pe prima clapetă a copertei care se sfîrșește pe ultima, Dinulescu îl tratează cu detașat umor pe autorul care este. (Nici o aluzie la Marian Vanghelie!) Dar ca să intri în registrul lui, în paginile de început ai nevoie să pricepi ce vrea să zică prozatorul cu „Da”-urile sau „Cam așa ceva”-urile care tot apar în text, de cele mai multe ori cu un umor care te contaminează.
N-am idee dacă Denis Dinulescu, despre care aflu că s-a născut la Giurgiu, a avut de-a face în prima lui tinerețe cu rapsozi populari din satele din județ sau dacă pentru oralitatea lui de azi s-a inspirat din sitcom-uri de televiziune, dar pare să cunoască amănunțit viața la țară, direct sau pe surse, și de pe vremea cînd Ceaușescu Nicolae era primul agricultor al țării, dar și de cînd fiecare guvern care a trecut prin Palatul Victoria se lăuda că agricultura și viața satelor (nu emisiunea de la TVR) se vor îmbunătăți miraculos.
Din observațiile personajelor lui Denis Dinulescu, nici pe vremea lui Ceaușescu și nici mai tîrziu, țăranii din județele sărace din sudul patriei n-au dus-o bine. De unde și vechea lor grevă de zel ca agricultori. Marea deosebire între atunci și acum e că pe vremuri nu existau la cîrciumile din sat caiete cu datornici decît la precursorii cîrciumilor de azi și că, atunci, nu se întorseseră la țară navetiștii care munceau la oraș, cei pe care-i invidia tot satul.
Și-atunci ce pot face localnicii dintr-un sat giurgiuvean pîrlit? Așteaptă o minune sau o investiție care să-i scoată din rahat. Minunea vine la pachet cu investiția: o pistă de popice în care se bagă americanii. Și nu orice americani. Vedete de la Hollywood, chiar dacă nu sînt tocmai acele vedete, ci inși care sînt porecliți, în satul cu pista de popice, Tom Hanks și Johnny Depp.
Primele două treimi ale cărții mi s-au părut fără cusur. În ultima, însă, Denis Dinulescu a trecut la o voce auctorială care vrea să-i facă pe cititori să creadă că el nu se joacă aici, ci e pătruns de soarta personajelor sale și de lumea lor. E, firește, dreptul lui, dar cartea se rupe, ca și cum autorul n-ar mai ști cum s-o ducă la sfîrșit. Umorul lui Denis Dinulescu funcționează și aici bine-mersi, doar că nu se prea mai leagă cu începutul. Tehnic, autorul știe cum s-o dea către început, dar vocea de care se folosește acum nu mai are sprinteneala orală din primele capitole. Încît cartea pare, în final, cîrpită, și deloc convingător. Mă rog, se mai întîmplă.
Dar pentru primele sale două treimi, Pista de popice mi se pare una dintre cele mai bune și mai originale satire despre viața la țară din România. Doar că Denis Dinulescu, din motive care-mi scapă, nu și-a dus pînă la capăt cartea ca la început. Să fi încercat să răstoarne textul satiric inițial, ca să arate că în viziunea lui secretă lucrurile nu stau chiar așa? Sau, pur și simplu, vrînd să găsească prozei sale un final apoteotic, s-a împiedicat taman în chestiile cu care voia să ia gura cititorilor?
Denis Dinulescu, Pista de popice, Editura Tracus Arte, 2018.
