Cînd scrie despre URSS-ul din care a plecat în anii ’80, ca să devină autor parizian, Makine o nimereşte de la bine în sus. E lumea pe care o ştie şi pe care o visează noaptea, cu frumuseţile şi coşmarurile ei. Lumea de care a fugit, dar care continuă să-l atragă, chiar şi după ce a dispărut.
Cartea scurtelor iubiri eterne* e de o nostalgie sălbatică după dragostea pură, care nu se încheie niciodată, fiindcă n-a ajuns să se împlinească, ci rămîne undeva în amintire, de o frumuseţe perfectă. Sînt aici opt povestiri de dragoste platonică ce se petrec undeva unde nu e loc pentru iubire, ci doar pentru bănuieli, meschinării şi minciuna zilnică. Ultima dintre ele e şi cea mai teribilă, în simplitatea ei. Într-un restaurant de la Nisa apare o rusoaică grasă încît de-abia poate urca scările, urmată de un cortegiu de slugi. Femeia are ceva respingător şi totuşi de ea s-a îndrăgostit în tinereţe, pe vremea cînd era frumoasa fiică a unor tovarăşi sus-puşi, un anume Ress, viitor disident. Primul lui act de nesupunere faţă de puterea sovietică l-a făcut urmînd o idee a ei. A desenat un afiş „Trăiască Marea Porceală!“, în care liderii partidului sînt înfăţişaţi cu figuri porcine. În timp ce ea dă înapoi şi aruncă toată vina asupra lui, Ress descoperă în lagărul unde a fost internat toate dedesubturile mecanismului făcut să strivească destine, încît în loc să dea şi el înapoi se radicalizează. După prima pedeapsă de trei ani, urmează altele tot mai mari. Iar ceea ce-l ajută pe Ress să reziste e tocmai dragostea pentru cea care l-a trădat. Fără ea, se convinge singur disidentul, n-ar fi ajuns la adevărul căii sale fără întoarcere şi chiar dacă ea l-a mai trădat o dată şi s-a măritat cu un tovarăş puternic, Ress rămîne îndrăgostit de ea pînă la moarte, cînd ea încă părea frumoasă, iar el un bătrîn de 40 de ani.
