Orice „isvor“ din ţara asta trebuie să fie „al lui Eminescu“. Ăsta de care zic are o soartă cu totul mizeră, dar o reputaţie umflată cu pompa. Cum mergi de la mânăstirea Dervent spre Constanţa, pe DN3, faci dreapta pe un drum secundar şi dai de un semn: „Isvorul M. Eminescu 200 m“. Te duci, să nu mori prost.
Ghidul turistic spune că e un „Izvor natural asociat poetului naţional. Condiţii de campare“. Da, sigur: un luminiş între stejari bătrâni, infestat de gunoaie şi de vetre de foc, unde-şi frige românu’ micii direct pe pământ, că d-aia s-au inventat grătarele portabile. Izvorul e chiar sub pădure şi constă din două ţevi ruginite care ies dintr-o structură de beton, pe care scrie: „În memoria lui Mihail Eminescu 1850 1889 Să Mi Fie Somnul Lin Şi Codrul Aproape 1922“. Apa e foarte bună la gust, potrivit de rece, cu debit mare, şi curge într-o troacă, unde-şi răcesc românii pet-urile. Pe care apoi le strâng cu grijă într-un morman uriaş, pe tăpşanul de lângă izvor; apa se scurge pe dedesubt şi formează un pârâiaş, care dispare mai la vale, într-o băltoacă puturoasă.
Înţelegi utilitatea izvorului abia când pleci şi întâlneşti două căruţe nomade, pline ochi cu puradei şi bidoane goale. Fac şi ei un ban din vânzarea de apă sfinţită, în parcarea mânăstirii.