Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

După Patimile lui Hristos, Mel Gibson a lansat și Patimile lui Spectator

Zoom După Patimile lui Hristos, Mel Gibson a lansat și Patimile lui Spectator

Să fie tîrîți pe ciment, așa cum spune numele, e ceea ce ar prefera mulți spectatori după ce au îndurat stoic jumătate de film care, urmînd prostește litera, iar nu spiritul titlului, se tîrăște ca melcul peste asfaltul fierbinte și zgrunțuros. Rar mi-a fost dat să văd un caz în care prostia titanică este pusă în umbră cu atîta pasiune de îngîmfare și inadecvare.

În termeni simpli, filmul e mîndra vară de la țară a lui Pulp Fiction, unde țara e Alabama, iar vara e mîndră de mă-sa că nu și-a schimbat numele după măritiș. Lucru, de altfel, perfect normal și legal – glorie feminismului – pentru că așa ceva pur și simplu nu se face cînd te măriți cu frate-tu. Așa e tradiția acolo de mai multe degenerații și asta se vede în fiecare scenă chioambă și în fiecare cadru tîmpit.

Începutul e decent și ai crede, orbit de speranță, că filmul are șansa să fie acceptabil. În definitiv, știe să combine frumos elementele esențiale ale genului: un strop de inteligență polițienească, niște violență gratuită aplicată unui vierme moral și o bunăciune topless.

Mai mult, cînd protagoniștii sînt suspendați pentru un motiv vag ridicol, ai tinde să crezi că filmul cochetează discret cu satira și că are chef să pună jetul ironiei pe obsesiile penibile ale justițiarilor sociali. Asta ar scuza și ritmul împiedicat, și jocul actoricesc destul de prost și, mai ales, replicile a căror pompoșenie frizează idioțenia atroce.

Din păcate, regizorul scenarist S. Craig Zahler nu e un tip ironic, ci doar un băiat căruia îi place să se joace cu tulumba. Și rezultatul e o tulumbă de film, a cărui acțiune, puțină și generică pe cît e, e înecată într-un șuvoi de vorbe prețioase și pretențioase pe care nici o gură n-ar putea să le pronunțe fără să se strîmbe de rîs sau într-un atac cerebral. Zahler se visează Tarantino și e de-a dreptul respingător să vezi cum își transpune visul în realitate. Dacă tot aminteam de Pulp Fiction, uite cum ar fi sunat replicile ieșite de sub pana epigonului: “Engleză, tip cu propensiuni oedipiene, poți să te exprimi?” Sau: “Vine Winston Wolf? Fecale, africanule-americanule, asta era tot ce trebuia să enunți!”.

Așa e tot filmul. Nu contează că protagoniștii sînt niște gherțoi, ei o ard în metafore și metonimii precum cei mai gomoși profesori de semiotică.

Și, dacă dialogul e ascuțit ca un cuțit de margarină, povestea se tîrîie ca un miriapod fără picioare înspre ultima treime, unde se constată și puțină acțiune. Da, se constată, așa, ca decesul. Cu adînc regret că ai participat la așa ceva.

Asta explică, în mare parte, de ce Mel Gibson joacă în silă. Restul e explicat de partenerul de ecran. Vince Vaughn n-a fost niciodată actor, iar aici servește strict ca o constantă reamintire a cît de jos ai putut să pici după ce ai jucat cu Danny Glover și Joe Pesci.

Dragged across concrete. R.: S. Craig Zahler. Cu: Mel Gibson, Vince Vaughn.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
  • Cinci ani de singurătate

    12 noiembrie 2019

    “Politicienii sînt ca scutecele. Trebuie schimbați des și din același motiv.” Vechiul aforism, atribuit lui Mark Twain, n-are trecere la români. Președintele României se schimbă doar o dată la zece […]

  • Barna, puntea suspinelor

    12 noiembrie 2019

    USR, alături de PLUS, părea să se poată transforma într-un partid important. Nu atât de important încât să conducă, prea curând, singur, dar suficient de important încât să înceapă să […]

  • Cum am ratat eu scaunul cu patru picioare de la Cotroceni

    5 noiembrie 2019

    După ce ani de zile și-a înmuiat batistuţa de la piept într-o esență de patchouli extrasă din brînza neaoșă de burduf, naţionalistul de operetă Rareș Bogdan și-a imaginat că țara […]

  • Președintele pe care l-am pierdut

    5 noiembrie 2019

    Așa sînt mereu zilele dinainte: însorite și nepăsătoare. Nimic nu arată că ne confruntăm cu involuția speciei prezidențiale și cu abisul celor cinci ani care vin gata irosiți. Să ni-l […]

  • O șansă istorică

    5 noiembrie 2019

    A fost nevoie de 30 de ani pentru ca Ludovic Orban să primească și el o șansă reală în politica mare. Chiar dacă, de-a lungul vremii, șanse a mai avut, […]