Ea, robotul

Mary e o cercetătoare genială care a trăiat toată viața închisă într-o cameră unde totul se vede în nuanțe de alb și negru. Singurul ei contact cu lumea se face prin intermediul unui ecran alb-negru, care îi arată tot ce ar vrea să vadă, păstrând, totuși, această limitare cromatică. Întâmplător, Mary e specialistă chiar în neurofiziologie și, teoretic, știe tot ce se poate ști despre culori. Nu doar că e conștientă de existența lor, dar cunoaște perfect felul cum se formează culorile și ce caracteristici ale corpului uman ne permit să le percepem. Știe, deci, tot ce e de știut despre culori în afară de felul în care arată ele. Ce se-ntâmplă cu Mary dacă este eliberată din camera alb-negru în care a trăit toată viața, urmând a vedea culori pentru prima dată? Va aduce acea experiență ceva nou sau Mary știa deja tot ce putea să știe?

Povestea lui Mary nu apare decât menționată pe scurt în Ex Machina. E un experiment mental care arată că nu toată cunoașterea se reduce la elemente științifice, comunicabile intersubiectiv. Ex Machina e un thriller cu roboți destul de atipic. Cele trei personaje preferă, în mare parte, să discute filosofie. Cu toate astea, filmul e neverosimil de palpitant. Raportat la numărul de personaje care iau parte la acțiune, e posibil ca Ex Machina să fie unul dintre cele mai captivante filme făcute vreodată.

Nathan, un tânăr miliardar excentric care a făcut avere de pe urma unui motor de căutare, invită un programator într-un fel de buncăr izolat. Deși e tot un antreprenor din online, Nathan n-are nimic în comun cu Mark Zuckerberg. Ce găsește oaspetele în vila izolată e o brută bărboasă care trage de fiare și bea toată ziua. Nathan e îndesat, musculos și coleric, genul de om de la care te-ai aștepta să construiască inteligențe artificiale doar ca să le bată.

Misiunea programatorului, motivul pentru care a fost adus acolo, e să testeze o astfel de inteligență artificială, o roboată atrăgătoare pe nume Ava, care are trăsături omenești, doar că umblă cu mațele metalice la vedere. Testul pe care oaspetele i-l administrează este acela descris de Turing. Tot ce trebuie să facă Ava e să-l convingă, în cadrul unor discuții, că are conștiință de sine.

Ce urmează surprinde mai bine decât orice alt film recent cu roboți natura conștiinței. Scenaristul/regizor Alex Garland ajunge să arate limitele testului Turing și să-i demonstreze inadecvarea. Miza nu e dacă robotul acela poate sau nu să fie distins, în cadrul unei discuții, de o ființă umană. Mult mai important e un test Turing moral, care să urmărească disponibilitatea inteligenței aritificiale de a colabora cu ceilalți oameni ca un membru al comunității. În fond, adevărata provocare pentru om a fost, dintotdeauna, nu dacă semenii lui au sau nu conștiință de sine. Crucială a fost identificarea persoanelor necooperative și a sociopaților.

Ce-i interesant în Ex Machina e că personajele umane sunt mai stângaci realizate decât roboții. De fapt, e chiar ușor să empatizezi cu robotul din film. De mult niște androizi n-au mai fost așa de umani și n-au avut probleme la fel de comune. De obicei, roboții din filme se întorc din viitor să omoare pe cineva, chestie cu care e greu să te identifici dacă nu ești un asasin plătit al mafiei ruse. În Ex Machina, însă, Ava pare un membru funcțional al societății, dacă trece peste teama firească față de persoanele care colectează fier vechi. Aproape că te gândești ce-ai face tu în locul ei, dacă ai vrea să-ți vezi de treaba ta, dar te-ai împiedica faptul că ești construit din cabluri și ai brațe metalice detașabile.

Ex Machina, Marea Britanie, 2015, thriller science fiction, 108 minute, Regia: Alex Garland