Premiile Oscar seamănă cu un concurs de talente de la noi. Singura diferență e că juriul de la Oscaruri e infinit mai naiv. Să explic. În competiții precum Românii au talent, sunt premiate în special cazurile sociale. Americanii din industria filmului au o tendință similară de a recompensa oamenii amărâți, numai că într-o altă formă. Există o tradiție lungă de a premia actorii care joacă rolul unor persoane cu dizabilități. Daniel Day Lewis din Piciorul meu stâng sau Dustin Hoffman în Rain Man sunt doar câteva exemple. Anul ăsta mai avem un caz care ilustrează această tendință. Actorul care l-a jucat pe Stephen Hawking în Teoria întregului a primit și el Oscarul pentru cea mai bună interpretare masculină. Pare că juriul ăla care dă premii la Hollywood e impresionat de cazurile sociale, de oamenii amărâți pe care-i vede pe ecran. Numai că ei sunt mai naivi de felul lor și nu-și dau seama că actorul ăla nu suferă cu adevărat de scleroză laterală amiotrofică, ci doar joacă un rol. Prin urmare, îl recompensează oricum, deși el, în realitate, nu-i un caz social. Măcar juriul de la Românii au talent dă premiul unor oameni care chiar au suferit.
Până la urmă, asta înseamnă să faci un film bun, credibil. La final, oamenii pleacă acasă cu senzația că omul pe care l-au văzut în cinematograf, pe ecran, chiar e imobilizat într-un scaun cu rotile. Din fericire, membrii Academiei Suedeze nu sunt la fel de naivi. Altfel, ne-am putea trezi că-i dau Nobelul pentru fizică lui Eddie Redmayne, actorul care îl interpretează pe Stephen Hawking.
Un fenomen similar s-a petrecut și la noi. Înainte de premiera filmului De ce eu?, în perioada în care acesta era promovat în presă, pe un site de știri a apărut un interviu care anunța dezvăluiri cutremurătoare despre sinuciderea procurorului Panait. Interviul era, logic, cu actorul care-l interpretase în film pe celebrul procuror. De parcă, dacă ai jucat rolul cuiva, ai acces la toată experiența acelei persoane, la amintirile ei, la motivele sinciderii, la intimități din trecutul profesional.
Dar să ne întoarcem la Teoria întregului. Filmul urmărește ascensiunea științifică a lui Stephen Hawking, dar mai ales relația specială pe care a avut-o în tot acest timp cu fosta lui soție, cunoscută pe vremea când mergea pe propriile picioare și nu vorbea prin intermediul unui sintetizator vocal, cu inflexiuni robotice.
Teoria întregului n-a venit singur pe lume. Filmul a apărut pe ecrane cam în aceeași perioadă cu The Imitation Game, care urmărește viața unui alt savant britanic educat la Cambridge: matematicianul Alan Turing, creatorul mașinii Turing și unul dintre pionierii informaticii. Ambele filme au un aer hagiografic și urmăresc destinele unor savanți marginali din punct de vedere social. Hawking din cauza handicapului locomotor, iar Turing ca urmare a homosexualității sale, încă incriminată în Marea Britanie a anilor ’50.
Filmul îl vede pe astrofizician prin ochii fostei sale soții, Jane Wilde Hawking, și oferă o perspectivă mai optimistă decât The Imitation Game. În ciuda handicapului, Hawking ajunge cel mai cunoscut fizician în viață, iar alegerile personale nu-i sunt persecutate de autoritățile nici unui stat. De aceea, Teoria întregului e o poveste de succes, mai ales văzută ca o continuare a filmului biografic despre Turing. Personajul care evoluează cel mai mult în tot acest timp este societatea britanică, acum mult mai pregătită să ofere o șansă tocilarilor ei cu probleme de adaptare.
Teoria întregului, 2014, 123 de minute. Regia: James Marsh. Cu: Eddie Redmayne, Felicity Jones.
