Anul 1990 a fost tărîmul tuturor posibilităților. Și al imposibilităților. Societatea românească mișca în front. Iar eu testam valorile capitalismului. Cum? Păi, în februarie, m-am dus să mă angajez la o firmă străină. Firmă de ce? Habar n-aveam, dar eu eram Florin Iaru, revoluționaru’. Așa am aflat că, de fapt, eram prea bătrîn și scos, deja, din uz. M-am revoltat, pe rînd, împotriva dosarelor de cadre și a prostiei occidentale. Dar n-aveam timp să cad în depresie. V-am spus: țara mișca. În vremea aia, Casa Poporului era calul de bătaie națională. Ce să facă poporul cu ea? Cum să-și scoată pîrleala? Nu-i vorbă, cînd o vedeau, străinii cădeau în cur. Era mare, foarte mare – și din alt secol, din altă arhitectură. O vizitau după cozi chinuitoare, adevărate cozi socialiste, de sute, mii de persoane. Fierbeam de mînie văzîndu-i extaziați. Nu era chip să le smulg admirația de pe chip.
Ei bine, aici era să mă pricopsesc și eu. În CFSN se discuta de zor: cui dăm pe mînă palatele? Cine să le administreze? La Casa Elisabeta fusese numit administrator prozatorul Petru Cimpoeșu. Petru era la datorie, cînd îl căutam îl găseam, nesmintit, și ne puteam așeza în voie la un pahar de vorbă. Dar se vedea că nu e în largul lui, iar angajații, toți băieți și fete cu ochi albaștri, îl ascultau de milă. Ce știa amărîtul ăsta? Exact aici aveam să aflu ce mi se hărăzise. M-am întîlnit cu Costache Olăreanu, care mi-a șoptit la ureche, misterios: "Florine, ce-ai zice să te ocupi de Casa Poporului? Să faci ce vrei cu ea?" M-am uitat la el ca la un nebun. Nu glumea. "Am discutat și cu Pleșu. E de acord!"
În clipa aia, mi s-a răsturnat scara de valori. Mi-am imaginat pe loc un uriaș parc de distracții, macabru, cu hotel și labirint. Apoi un apartament prezidențial, de un milion de dolari (sau mărci, am rectificat eu, mărinimos) pe noapte. Da. Știam ce-o să-i fac! Iar eu, de sus, aveam să conduc afacerea cu mînă de fier.
Cu știutul am rămas. Nu m-a mai căutat nimeni, iar pe Cimpoeșu l-au aruncat ca pe o măsea stricată. De cîte ori mă văd cu Pleșu, rîdem. Ce bairam am fi putut încinge acolo!