Eroul fără statuie

Alexandru Filitti s-a născut în 1883. Părinții lui, Constantin și Elena, l-au îndreptat spre o carieră militară, fiindcă epoca încuraja zornăitul pintenilor și răsucitul mustății de ofițer. Armata însemna pe atunci privilegii și viață de salon, uniforme impunătoare, decorații, venituri respectabile și succes în amor. De la Războiul de Independență din 1877 și pînă la rușinoasa incursiune în Bulgaria din 1913, nimeni din armata română n-a mai tras un foc de armă asupra altcuiva, incluzînd aici și rarele dueluri de onoare, care se rezolvau prin negocieri și împușcături în aer. Pacea plutea în aer de decenii, iar asta îngrămădea pe umerii ofițerilor tot mai multe grade.

Cînd războiul cel mare a început să privească și România, toată neglijența acumulată în deceniile de pace și-a arătat colții, iar ofițerii și generalii noștri au călcat în propria incompetență așa cum calcă țăranul leneș în propria greblă. Prin incompetența și dezinteresul comandanților, trupa a fost expusă unor situații de front tragice, a fost secerată, înfometată, umilită, capturată, respinsă și alungată de pe poziții cu pierderi grele. Țăranii români luptau pentru pogonul promis de rege în timp ce clasa superioară își evacua averile în Moldova. Ofițerii obișnuiau să-și lase unitățile baltă în caz că inamicul se arăta mai hotărît. Generalii gîndeau cu burta și cu gușa dobîndite în lungul interval de pace, iar planurile lor erau rețete de sinucidere în masă a propriilor soldați. Bătută și pusă pe fugă, armata română și-a început, în toamna lui 1916, retragerea spre Carpați, urmărită îndeaproape de Mackensen și Falkenheyn, care sperau să smulgă rapid o pace separată. Cînd și cînd, însă, din inima soldatului român țîșneau elanuri de nebunie eroică, splendidă și inutilă, dar în măsură să descumpănească siguranța de sine a mașinii germane de război.

Pe 10 octombrie, în zona localității Robănești, în apropiere de Craiova, situația de luptă era în defavoarea armatei române, care executa o retragere spre București. Numai că nemții tăiaseră această retragere, iar ca să poată fi evacuate trupele era nevoie de dislocarea infanteriei și artileriei germane din drum. După cîteva atacuri de infanterie fără rezultat, comandamentul român cere celor două regimente de roșiori, 9 și 4, să participe la asalt. Atacul cavaleriei se face în formație de front, descălecat, folosind armament de infanterie și specificul terenului.

La ora 8, însă, comandantul Regimentului 9, colonelul Călinescu, trimite un locotenent – locotenentul Mora – să transmită un ordin de atac călare pe direcția satului Robănești, unde o unitate germană de artilerie își instala bateriile. Atunci, căpitanul Alexandru Filitti îl anunță pe Mora că Escadronul 3, cel pe care îl comanda el, e gata de luptă. Așa a început legenda șarjei de la Robănești, în care, sfidînd toate regulile războiului și ale prudenței militare, 110 oameni au atacat călare o baterie de artilerie, o companie de mitraliere și două plutoane de infanterie. Sergentul veteran Gheorghe Donici, în vîrstă de 68 de ani, participant la Războiul de Independență, s-a oferit voluntar să călărească alături de Escadronul 3. Alexandru Filitti i-a acordat permisiunea și a cerut o hartă ca să-și poată conduce oamenii în apropierea inamicului. N-a primit nimic, așa că a pornit atacul pe bîjbîite. Cînd au ajuns în cîmp deschis s-au năpustit asupra pozițiilor germane, dar infanteria și cuiburile de mitralieră au secerat aproape întregul escadron. Sergentul Donici a căzut penultimul. Căpitanul Filitti a căzut la 15 pași de inamic. Au scăpat doar 18 cavaleriști din cei 110 porniți la atac. Nemții au făcut loc, în cele din urmă, retragerii trupelor române.

Șarja sinucigașă stîrnește elogii unanime, chiar presa străină îi aplaudă pe români. Răniții sînt culeși de nemți și duși la spitalul din Craiova. Căpitanul Filitti scapă cu viață. Generalul Falkenheyn îl vizitează la patul de spital și-i restituie sabia.

Alexandru Filitti nu primește o statuie, fiindcă a supraviețuit faptelor sale, ceea ce nu i se poate ierta unui erou.